Să vedem dacă nu cumva ne asumăm un risc lucrând asupra limitei, asupra enciclopediei universale, asupra universului însuşi…

    Să vedem dacă nu cumva ne asumăm un risc lucrând asupra limitei, asupra enciclopediei universale, asupra universului însuşi.

    Ce ar fi însă Universul? Oare nu e cumva o frumoasă şi tragică ficţiune de trebuinţă profundei noastre raportări la existenţă? Nu este el verb şi nu substantiv? Nu este el o existenţă a textului sau a texturii? Dar ce poate fi existenţa? Carnavalul simţurilor? Beţia ideilor? Oare nu ar trebui să depăşim această stare enciclopedică şi să ne avântăm navigând plin de curaj mai departe?

    De ce e bun un Univers izvorât dintr-o stare punctuală şi nu unul vălurit dintr-o mulţime de puncte vălurite şi ele? De ce ne-ar fi de ajuns un univers spânzurat într-o singularitate şi nu un univers vălurit în el însuşi şi mai mult decât atât? Sigur, spiritele auguste şi academiile gomoase vor susţine sus şi tare că nedescoperindu-se neomogenitatea universului acesta va fi fiind  omogen. Dar dacă renunţăm la această idee încercând să găsim nu calitatea sau adverbul ci mai cu seamă dinamica universului?

    Ce ar fi dinamica? Procesualizarea prin verb. Renunţarea la statutul iluzoriu de spectator şi acceptarea unei mişcări bănuite dincolo de staticul care defineşte, eronat, acest Univers.

    Dar ce este oare acest Univers? E identificabil prin Big Bang? E identificabil prin construcţiile noastre rigide? Să nu fie oare Big Bang tocmai esenţa parşivă a staticului? Şi nu suntem chiar noi înşine arestaţi într-un static imposibil şi tembel? Mai degrabă Ipostaza pare să fie pe înţelesul nostru profund, dorit, imaginat, căutat. Ipostazele sunt acele fermecătoare alcătuiri dinamice care dau viaţă acestui Univers care pare să fie aşa cum nu bănuim să fie. Ipostazele nu sunt mulţimi de puncte şi nici puncte singulare. Par a trece dincolo de punct, azvârlindu-ne în incertitudinea văluririi. Căci nu cumva valul este expresia Ipostazei? Nu acolo, pe fund, rămân lucrurile pironite în Imagini în timp ce, undeva, sus, într-o iluzorie geometrie, se fac şi se desfac esenţele?

    Mulţimile de puncte sunt, ce-i drept, tentante. Ar fi simplu şi fermecător să fie numai mulţimi de puncte legate unele de altele prin alte mulţimi de puncte, puzderie. Punctul ne face vulnerabili. Ai crede că ne micşorăm aruncându-ne într-un hău cu aparenţă de punct. Un fel de sorb magic în care staticile noastre se frâng, se sfărâmă, se topesc într-o realitate virtuală imposibilă, nebănuibilă, inimaginabilă. Punctul ne place pentru că, iluzoriu, îl putem identifica. Sau cel puţin aşa ne amăgim.

    Pentru că e un punct chipurile esenţial, Big Bang-ul ne place, ne atrage, ne face să-l formatăm, să-l înjghebăm cumva în Istoria noastră. Avem o referinţă, un punct de referinţă. Suntem aninaţi de Big Bang cu un fel de disperare, traversând crize existenţiale importante, devastatoare, ultimative. Dar poate că ar trebui să ne eliberăm.

    Universul e un Ocean de Ipostaze. Ipostazele par perverse, ne scapă înţelesului. Nu poţi stabili coordonatele unei Ipostaze văluritoare aşa cum ai stabili coordonatele unei insule. Nu te poţi decât văluri împreună cu o Ipostază pentru a o înţelege, pentru a o descoperi. Obiectele cosmice se transformă în Ipostaze. Sunt Ipostaze. În urma noastră, scăpând observaţiei, fie ea empirică sau ştiinţifică, Ipostaza se eliberează de strânsoarea staticului omenesc. Noi suntem chemaţi să descoperim ipostazele văluritoare nefiind alături lor şi nici înlăuntrul lor, ele nefiind în sens propriu. Ipostazele vorbesc neîncetat despre discontinuitate. Dar nu despre delimitare.

    Ele nu sunt ale limitei. În linii mari, ipostazele nu au o limită a lor ci numai vecinătăţi. În inima vecinătăţilor se petrec ipostaze stranii, de negândit. Nu sunt obiecte cosmice dar, privite dintr-un anume punct de vedere, par obiecte cosmice. Nu sunt nişte halte ci poate arhipelaguri de insule care se schimbă neîncetat pe măsură ce văluririle le scaldă. Înghesuite unele într-altele, aparent şi pervers, ipostazele vălurite şi văluritoare sunt mereu în mişcare, ele fiind esenţa mişcării. Nu sunt corpuri şi nici trupuri. Nu le poţi arăta cu degetul şi nu le poţi vedea nici cu telescopul şi nici la microscop.

    Dacă ai atins ştiinţa magică a văluririi poţi, ca semn suprem al libertăţii tale navigatoare, să ţi le imaginezi.