…o interpretare diferită a ultimelor versuri din Luceafarul, o interpretare nu neapărat nouă, dar una mai cuprinzătoare şi, ce-i mai important, mai relevantă pentru noi, oamenii de rând…

– Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece.

 

La şcoală învăţăm că prin aceste versuri Eminescu îşi arată dispreţul profund pe care îl are faţă de lumea de rând a oamenilor, cu grijile ei mărunte, lipsite de profunzime umană, seci de orice răscolire şi, în fapt, scormonitoare doar de moarte şi dătătoare de întuneric. Astfel de oameni lasă lumea în dimensiunile ei rizibile, măsurabile „cu cotul”, căci ei sunt oportuniştii secundei, trăitori în plină moarte, absenţii vieţii, pioni ai totalei ignoranţe, complet neştiutori de veşnicia ce le stă în faţă.

Lumea e mică, într-adevăr. Şi Eminescu, din cauza micimii ei, a urât-o profund. A urât-o pentru că ea reduce omul la un simplu pion, a urât-o pentru că ea îl face pe om să-şi uite de responsabilitatea pe care el o are aici pe pământ: aceea de a trăi şi de a se ridica, prin viaţa sa, la nemurirea spirituală. Eminescu a iubit însă enorm omul, omul universal pe care l-a căutat cu necontenită fervoare în cadrul poporului român din spiritul căruia el a fost mereu mândru că s-a întrupat. Lumea este mică, infimă, dar omul, doar omul poate să fie mare! Minunatele versuri eminesciene ce încheie capodopera Luceafărul merită desigur şi o altă interpretare decât cea simplă, şcolărească la care, sub îndemnul lenei sau al comodităţii ne simţim încredinţaţi. Trebuie să fie şi o altă interpretare decât ceea ce ne-am obişnuit să numim clasic-eminescian: însingurarea omului de geniu şi atât!

Eminescu era adesea acuzat că se izola, că se însingura de oameni şi el însuşi spune la un moment dat şi chiar cu referire la versurile finale din Luceafărul că sunt menite a exprima solitudinea omului de geniu în faţa lumii paralizante. Dar aceasta este doar o aparenţă, imaginea epocii. Să nu uităm că, prin scrierile sale, Eminescu s-a dăruit poate cel mai mult nouă tuturor, astfel încât, pe calea culturii, el face societate cu toţi aceia care doresc să-l asculte şi să participe la spectacolul unei gândiri ample, extrem de bogate şi plină de dragoste pentru tot ceea ce este profund uman în fiinţarea omului: dragostea cu toate faţetele ei – fie ea erotică, fie ea de neam şi de ţară, fie ea faţă de cultura omului sau faţă de natură. Iubind enorm, Eminescu nu se putea deda companiei prietenilor de o clipă şi, astfel, pierde în cotidian. În însingurarea lui, el a căutat societatea aleasă şi eternă a spiritelor înalte, şi, dăruindu-se cultural, a căpătat nemurirea. Este deci o singurătate aparentă, el fiind în fapt prezent oriunde şi alături de noi toţi.

– Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

 
Să privim fiecare în jurul nostru! Cu toţii suntem înconjuraţi, nu-i aşa de diverse persoane, care, niciodată cunoscute îndeajuns, rămân pentru noi doar chipuri, măşti ale diverselor eu-ri care sunt. Chipuri mai mult sau mai puţin plăcute, iubite sau dragi, prin ele viaţa ne oferă ajutoare sau, dimpotrivă, piedici în provocarea pe care ne-a lansat-o de a trăi. Viaţa poate fi un urcuş sau un coborâş, iar treptele ei sunt oamenii pe care-i întâlnim, pe care trebuie să-i transformăm şi prin care trebuie să ne transformăm în binele de care suntem în stare; dacă nu îndrăznim o astfel de lucrare, mulţumindu-ne doar cu jocul de-a „baba oarba”, nu facem decât să ne situăm în planul orizontalităţii, fără de perspectivă, pândiţi de o singurătate tot atât de mare cât de numeroase sunt „chipurile” din jurul nostru. Cu ce altceva decât cu pretenţii îi încărcăm noi pe cei din jur şi ce altceva decât o mască a propriului sine le oferim noi lor? (Iar acum, să ridicăm un pic perspectiva şi să îndrăznim să afirmăm mai mult.) Ce facem cu ei, cu cei din jurul nostru, tot asta facem şi cu Dumnezeu! Aceasta este singurătatea şi ea nu este a omului de geniu, ci a celor care nu ştiu să-şi asume sinele, să fie ei înşişi – aşa să se dăruiască celorlalţi şi astfel lui Dumnezeu.

Vocea care se adresează Cătălinei în finalul poemului, vizând omul ca ipostază a unui „chip de lut”, ce preferă să rămână la nivelul măştii şi nu îndrăzneşte să fie o personalitate, deşi, prin simbolul Luceafărului, însăşi divinitatea binevoise a i se alătura şi a face existenţă comună cu el, vocea aceasta aspră este a lui Dumnezeu însuşi, pe care sub oricâte nume sau feluri îl vor fi înfăţişat religiile, omul, încărcându-l doar cu pretenţii, niciodată nu va ţine de fapt cont de El. Atâta vreme cât omul închină rugăciuni la cer, precum fata de împărat care îl roagă pe Luceafăr să se coboare, dar totodată nu ştie să facă faţă răspunsului afirmativ al divinităţii, cerându-i acesteia, la îndeplinirea rugăminţii, mereu şi mereu altceva, chiar şi să se micşoreze ea la dimensiunile derizorii ale pretenţiilor umane, satisfăcute de altfel chiar şi de un dram de noroc, aşa cum este Cătălin pentru Cătălina, Dumnezeu este – pentru om – ca şi când nu ar fi. Pentru că omul nu ştie să se raporteze la El şi reduce la derizoriu nevoia supremă de El. „Căci eu în lumea mea mă simt nemuritor şi rece” nu este neapărat dispreţ, cât mai ales tristeţe, tristeţe faţă de faptul că omul şi-a oprit din darul imens pe care i l-a făcut Dumnezeu doar „chipul”, uitând că el trebuie să fie şi după „asemănarea” Domnului, cutezător înspre înalt, plin de dragoste şi bunătate, dornic de a face bine în jurul său, capabil a depăşi „cercul strâmt” al nevoilor trupeşti şi a ajunge în largul spiritual, acolo unde bogăţii sunt pentru toţi, unde invidia nu are ce căuta, iar viaţa umană aşteaptă să-şi capete nemurirea.

Aşadar, să nu privim limitativ aceste versuri chintesenţă ale cugetului eminescian, împingând semnificaţia lor în domeniul restrâns al omului de geniu şi astfel să nu ne simţim vizaţi deloc. Prin aceste versuri superb scrise în chiar limba noastră românească, limba ţărănească şi dulce, căreia Eminescu i-a pus început nou de splendidă şi caldă adâncime, să ne simţim invitaţi să participăm uman la însăşi existenţa noastră, să privim mai adânc unii în alţii şi să trecem de pragul „chipului”. Cum? Ferindu-ne a cere ceva când încă nu am dat totul, ferindu-ne a ruga cerul să se reverse în noi şi să pogoare peste noi ploaia lui luminoasă de stele, când noi încă nu ne-am debarasat de iluzia veşnică a norocului trecător, când noi încă suntem doar lut pentru că nu îndrăznim nici o asemănare mai amplă şi mai de durată cu El!

Eminescu a îndrăznit. Şi prin el, limba română grăieşte rugăciune eternă de adânc adevăr către divinitatea pe care el a primit-o să se reverse în el, pentru ca apoi el s-o dăruiască generos şi plin de izbândă tuturor acelora care vor să fie oameni cu adevărat – oameni în muncă, în dorinţă, în iubire.