Parfumul oriental a avut întotdeauna un iz aparte…

Parfumul oriental a avut întotdeauna un iz aparte, iz pe care occidentalul, captiv în lumea sa profund monetară, pragmatică, l-a apreciat dintotdeauna. Însă de foarte puţine ori cei ce apreciază un lucru încearcă în acelaşi timp să îl şi înţeleagă, să pătrundă în esenţa sa misterioasă. De cele mai multe ori, oamenii se mulţumesc să survoleze la graniţele unui concept, preluând partea ludică, banală, partea pe care o pot aplica cu uşurinţă la exigenţele vieţii lor cotidiene. Sunt foarte puţini cei ce încearcă să transceadă în spatele zidului metaforic pentru a pătrunde învăţătura esoterică, sunt foarte puţini cei ce doresc să înţeleagă subtilităţile conceptuale ce stau până la urmă la baza oricărei filosofii.          

Pornind de la aceste premise, pot să afirm cu tărie că filosofia orientală a rămas o mare necunoscută pentru occidentalul tipic, care îmbrăţişează superficialitatea la fel de uşor cum cumpără o nouă maşină. Lumea occidentală se diferenţiază ideatic în mod decisiv faţă de lumea orientală, iar înţelegerea culturii celei din urmă se face automat prin prisma acestei perspective deloc îmbucurătoare. De aceea, occidentalul vede mai mult partea "profană" a filosofiei antice din Asia. Se observă imediat erotismul care musteşte în zona orientală, se observă construcţia arhetipală a societăţii, bazată pe modelul patriarhal, considerat învechit de occidentalul emancipat prematur. Problema este că această emancipare a distrus fundamentul ideatic al occidentalilor, care se bazează acum pe o filosofie surogat, un mozaic conceptual întemeiat precar pe baza unor supoziţii neverificate. Din păcate, analiştii nu observă că bagajul intelectual al filosofiilor orientale s-a îmbogăţit şi s-a perfecţionat de-a lungul timpului, pe parcursul unor numeroase reinterpretări şi reanalizări a marilor texte clasice, în timp ce filosofia occidentală a rămas închistată în aceleaşi superstiţii dăunătoare oamenilor.          

Orientul este însă la rândul lui divizat în mai multe regiuni, de diferite facturi ideatice. Diferenţele între aceste regiuni sunt vizibile însă doar la o analiză atentă, occidentalul superficial tinzând de multe ori să îi includă pe toţi asiaticii în aceeaşi categorie standardizată de propria sa ignoranţă. Astfel, avem de exemplu diferenţe foarte mari între cultura japoneză şi restul culturii asiatice. Fiinţând separat, aidoma unei enclave pe timpul marii izolări impusă de shogunatul Tokugawa, cultura japoneză a urmat o traiectorie aparte. Fără influenţe exterioare, tradiţiile s-au păstrat neschimbate, în contrast cu o Chină aflată într-un zbucium permanent şi cu o Asie fărămiţată de numeroase conflicte. Abia în 1868, anul restaurării Meiji, Japonia a renunţat la regimul cazon.

Ilustrarea acestor factori politico-sociali care au contribuit din plin la modelarea culturii orientale este vitală. Nu putem înţelege meditaţiile filosofice decât prin prisma existenţei de zi cu zi. Este firească de exemplu aplecarea chinezilor asupra artei războiului, într-o perioadă a "Regatelor combatante" în care incertitudinea era prezentă în permanenţă, ca un axis mundi, determinând existenţa fiecărui individ. Este de asemenea firească înflorirea japoneză de pe parcursul marii izolări. Fără a avea grija războiului, societatea japoneză ajunsese la o dezvoltare culturală nemaiîntâlnită. Liniştea care nu a existat niciodată în restul Orientului le-a permis japonezilor să aibă un nivel de trai excepţional în vremea în care Europa lâncezea încă în rămăşiţele unui Ev Mediu întunecat. Înainte de a trece în revistă principalele sisteme filosofice orientale, cred însă că trebuie să fac o precizare foarte importantă: spre deosebire de lumea occidentală, unde disocierea religiei de filosofie este aproape completă, în spaţiul oriental, religia se împleteşte cu filosofia. Tocmai de aceea, principalele sisteme filosofice despre care vom vorbi sunt în acelaşi timp şi sisteme religioase, având rituri specifice şi surprinzând în permanenţă cu supleţea lor conceptuală prin care au reuşit să reziste timpului:

Budismul     

 

Probabil că budismul este sistemul filosofico-religios care a marcat cel mai pregnant lumea orientală şi nu numai. Născut prin efortul meditativ al unui singur individ, budismul a reuşit pe parcursul timpului, prin numeroase reanalizări ale surelor şi în pofida diverselor scindări, să-şi păstreze o identitate aparte. Perceptele enunţate astăzi de marii maeştrii budişti sunt în mare aceleaşi enunţate cu mii de ani înainte de fondator. Un lucru remarcabil dacă privim spre comparaţie taoismul, al cărui curs s-a alterat pe parcursul timpului, transformând un concept odată pur într-un simplu instrument folosit  astăzi pentru a justifica diferite experimente alchimice.                      

Budismul s-a născut în India, într-un mic regat de la poalele munţilor Himalaya. Acolo, prinţul moştenitor, Guatama Sakyamuni (560-480 Î.Hr.) renunţă la plăcerile vieţii, devenind călugăr cerşetor. La treizeci şi cinci de ani el atinge iluminarea sub copacul Trezirii (bodhi) şi de atunci este cunoscut ca Buddha, sau "Cel Treaz". Îşi petrece tot restul vieţii oferind învăţături şi moare la vârsta de 84 de ani în parinirvana.          

Buddha a lăsat în urma sa unul dintre cele mai complexe sisteme filosofico-religioase din istorie. Budismul a preluat din bagajul filosofic hindus noţiunea de karmă. Astfel, karmele, sau acţiunile din vieţile anterioare determină în mod decisiv ciclul reîncarnărilor (samsara). În funcţie de bagajul karmic pozitiv sau negativ, fiinţele trec printr-o înlănţuire nedefinită de reîncarnări în diverse forme ale existenţei, variind de la zei şi până la fiinţe infernale. Fiecare faptă are o anumită încărcătură, care conţine acţiune negativă sau pozitivă. În funcţie de acţiunile individului, în bagajul său karmic se acumulează energie.           

Buddha a explicat viaţa ca pe o veşnică înlănţuire de dorinţe. Prin intermediul relaţiilor de cauzalitate generate de existenţa aspiraţiilor, se creează suferinţa permanentă, sau duhkha. Scopul unui om înţelept trebuie să fie suprimarea dorinţei şi deci şi a suferinţei. Existenţa este duhkha, întrucât este efemeră, oferindu-ne doar o iluzie a unei permanentizări imposibile. Eul nostru permanent este cel care întreţine această iluzie. Suprimând eul, omul reuşeşte să-şi înţeleagă haosul principial şi să spargă ciclul samsarei, pentru a ajunge în mjlocul roţii, în spaţiul vid, infinit, singurul loc în care există izolarea, departe de rotirea perpetuă…          

Pentru a înţelege această stare ultimă de iluminare şi pentru a reuşi să atingi nirvana trebuie să renunţi la tot ceea ce te leagă de această lume, să devii indiferent în faţa suferinţei, dar şi în faţa plăcerii. Învăţătura budistă este o doctrină a salvării, pentru că ea are ca scop ultim ruperea ciclului transmigraţiilor. Omul eliberat devine astfel arhant. Viaţa lui nu se termină, însă apare certitudinea unei morţi finale, iniţiatice. Fiinţa nu se va mai întoarce, ieşind din ciclul samsarei şi pătrunzând în spaţiul vidat care este nirvana. Conceptul acesta de spaţiu cosmic vidat, ca scop ultim, apare în majoritatea filosofiilor orientale. Fie că este nirvana, fie că este shambala, fie că este wu (nefiinţă), această stare este un ideal pe care omul înţelept speră să îl atingă prin meditaţie şi urmând cu stricteţe riturile. Această stare finală este mai presus de orice concept natural. Nirvana nu poate fi înţeleasă decât prin prisma experimentării ei, iar odată cu această experimentare apare liniştea, ruperea totală de ciclul nesfârşit al samsarei.           

Viaţa lui Buddha a fost un exemplu grăitor pentru discipolii săi. Omul simplu reuşea să îşi impună principiile în faţa celor mai mari filosofi ai vremii. Prin vorbele şi acţiunile sale care se circumscriau principiilor enunţate în prealabil, Buddha a reuşit să îi impresioneze pe contemporanii săi, care l-au urmat. Din această şcoală au ieşi mai apoi discipolii care au răspândit budismul în tot Orientul.           

Şi, chiar dacă în timp au avut loc numeroase scindări, principiile de bază ale acestei religii filosofice şi-au păstrat caracterul imuabil. Fie că a fost vorba de Mahayana (Marele vehicul) sau de Hinayana (Micul vehicul), principiile de bază au rămas aceleaşi. Această primă şi importantă scindare nu a făcut decât să adapteze şi mai bine budismul la exigenţele realităţii unui Orient agitat din punct de vedere filosofic. Budismul a reuşit să se plieze extraordinar pe mentalitatea tipică omului oriental şi a reuşit să influenţeze în mod decisiv istoria acestei zone.           

Împărţită astăzi în patru mari ramuri (budismul chinez, budismul tibetan, budismul japonez şi tantrismul), religia creată de Guatama este, cu aproape 400 de milioane de adepţi recunoscuţi oficial, una dintre cele mai influente religii la nivel mondial. Influenţa budistă este resimţită din plin chiar şi în occident, unde, deşi la un nivel vulgar, se pot întâlni foarte multe simboluri ale acestei filosofii a salvării. 

 

Shintoismul

Religia vechilor japonezi derivă din cultul zeilor Kami. Atestat istoric cu aproximativ 2000 de ani Î.Hr., shintoismul este cea mai veche religie încă existentă în care nu se pot identifica schisme majore. Tradiţiile vechilor japonezi nu pot fi privite însă decât disipat. Culturile diverşilor zei (existau la un moment dat al istoriei, circa 10.000 de zeităţi, stăpânitoare pe numeroase obiecte din viaţa japonezilor – existau zeităţi chiar şi pentru pragul casei) nu pot realiza un tot unitar. Din mozaicul tribal al mileniilor s-a născut în cele din urmă shintoismul în forma sa actuală. Preluând foarte multe dintre vechile rituri, putem spune că shintoismul este o religie de sinteză, apropiată din acest punct de vedere islamismului, reprezentând o copie fidelă a spiritului japonez.

Cele mai importante fiinţe şi puteri din cadrul cultului shintosit sunt denumite kami. Existenţa acestor noţiuni de kami reprezintă o dovadă de imuabilitate temporală, întrucât şi astăzi ele joacă un rol decisiv în cadrul religios japonez. Shintoismul afirmă că în natură, tot ceea ce nu este hărăzit cu uniformitate, ţine de kami. Legătura zeilor cu locul lor de sălăşiuire este cea mai puternică legătură întâlnită în vreun cult religios. Astfel, zeii nu sunt definiţi ca entităţi aspaţiale, ci sunt determinaţi în mod decisiv de locul în care sălăşuiesc, căpătând prin intermediul acestuia din urmă importanţă.           

Astăzi, în urma puternicului impact al budismului, denumirile marilor zeităţi au fost schimbate, însă în esenţă, doctrina a rămas neschimbată. Puterea spiritului japonez a supus întotdeauna străinii (gaijin) ce se aventurau pe insule. Aceştia ajungeau în scurt timp să gândească în acelaşi mod, să se adapteze la tradiţiile unei lumi închistate parcă în propria filosofie de viaţă. Japonia a reuşit pe parcursul istoriei sale să se ţină la distanţă de conflicte majore. De aceea, asimilarea unor influenţe budiste, taoiste sau zen a fost făcută odată cu trecerea timpului. Shintoismul, nume generic însumând întreg mozaicul conceptual japonez a reuşit să-şi păstreze integritatea conceptuală adoptând din mers idei ale cultelor paralele. Foarte mulţi japonezi participă astăzi la ceremoniale budiste având în acelaşi timp acasă urnele specifie pomenirii străbunilor după ritul shintoist. Iată de ce, cu toate că a existat doar pe teritoriul japonez şi astăzi numărul adepţilor săi este de doar 48 de milioane, shintoismul rămâne una dintre cele mai puternice sisteme filosofico-religioase din Asia. 

 

Hinduismul

Prin concepţia asupra vieţii pe care o propovăduieşte, filosofia hindusă a adus pe parcursul istoriei numeroase deservicii Indiei. În nici o altă cultură de pe acest pământ nu apare mai predilectă tendiinţa spre renunţare decât în cultura hindusă. Se poate spune că hinduismul este prin excelenţă o filosofie a renunţări. Însă să nu alunecăm în capcana unei analize superficiale. În spatele acestui concept al renunţării se ascunde un sistem complex, creat pe baza unor raţionamente întărite de cuvântul zeilor.

Panteonul hindus a stârnit întotdeauna controverse. Pe parcursul timpului, din cauza numeroaselor influenţe exterioare, viziunea indiană asupra divinului a suferit numeroase modificări. În principal însă nu a fost negată niciodată existenţa absolutului. Acest principiu transcendent şi imanent deopotrivă este numit brahman. El este personificat în numeroase texte clasice, căpătând astfel o alură de universalitate. Rămânând în esenţă o realitate unică şi imuabilă, brahman poate fi considerat pe rând şi substanţa lumii, un simplu miraj, o serie de nume şi forme ce constituie fundamentul cosmosului (în filozofia chineză avem pe post de corespondent ideea "celor zece mii de fiinţe şi lucruri"), putere sacră a riturilor, fundament al conştiinţei individuale (atman), principiu şi sfârşit al manifestării universului (srsti), Celălalt inefabil ingogniscibil (Anyat), pe care îl poate determina în exclusivitate apofatismul radical "nici acesta, nici acela"… Apropiindu-se prin această ultimă epifanie de conceptul taoist al absolutului, se tinde de multe ori să se generalizeze această egalitate. Brahman însă nu reprezintă pasivitate. Prin numeroasele epifanii, ipostaze ale materiei divine joacă roluri active în construcţia universului. Identificarea brahmanului cu matricea universală nu diminuează rolul jucat de figurile virile cele mai cunoscute ale acestuia: Shiva şi Vishnu. Aceste două epifanii ale lui brahman au fost ridicate la rangul de zeităţi panteiste de cei care cred în condiţia lor de entităţi individuale.          

Un alt motiv central al mitologiei hinduse este implicarea particulelor divine (amsa) în desfăşurarea istoriei. O consecinţă directă a acestei implicări este apariţia noţiunii de avatara. Krishna este cel mai bun exemplu pentru a ilustra relaţia dintre oameni şi divinitate. Menţionat în Upanişade, el este un avatara prin excelenţă. Coborârea deplină este acceptată de teologi doar în câteva cazuri izolate, iar aici vorbim deja despre purnavatara. Doar marile personalităţi ale religiozităţii hinduse au primit onoarea aceasta. Însă această terminologie nu se aplică doar în cazuri recunoscute. Cei mai mulţi maeştri sunt denumiţi de către discipolii lor guru. Fiecare guru (termenul înseamnă literal "încărcat de demnitate") se apropie într-o anumită măsură de avatara…          

Principala idee filosofică elaborată în cadrul hinduismului este noţiunea de karma. Această noţiune a fost preluată şi de budism, având un impact major asupra gândirii orientale privită în ansamblu. Cuvântul karmă înseamnă faptă sau act. Fiecare acţiune produce un rezultat, bun sau rău. Încărcătura acestor proceste se acumulează, formând bagajul karmic al fiecărei entităţi individuale. În funcţie de bagajul karmic, omul renaşte în diferite ipostaze. Aceste renaşteri succesive nu sunt privite ca pedepse sau recompense, ci reprezintă în filosofia orientală dovada unei inerenţe fireşti. Fiecare este responsabil pentru acţiunile sale şi viaţa în sine este un proces karmic. Toate fiinţele însufleţite sau neînsufleţite trăiesc prin intermediul unei serii existenţiale în care prezentul este condiţionat de trecut şi condiţionează viitorul. Budismul a pus accentul pe intenţionalitatea acestui proces karmic, susţinând că dorinţa creează automat karmă.

Doctrina sacrificiului de sine este elaborată pentru prima dată exhaustiv în textele Brahmana. Aici Prajpati, identificat pe post de creator al Universului, se epuizează în actul creaţiei, sacrificându-şi existenţa pentru aceasta. Tripla identificare a lui Prajpati cu Universul, Timpul ciclic şi altarul focului (prin care se realizează sacrificiul propriu-zis) constituie elementul novator al teoriei brahmanice. Astfel, prin sacrificiu, lumea este menţinută în starea existenţială actuală. Epuizarea lui Prajpati prin Timpul ciclic reprezintă un model ideal pentru activitatea susţinută a preoţilor care reuşesc astfel să menţină lumea în armonie.          

Brahmanii au reprezentat pe parcursul istoriei şi încă reprezintă nucleul central al religiei hinduse. Cărturari, aceştia şi-au impus conceptele potrivite în favoarea scopurilor spirituale sau materiale. În nici o altă cultură nu există discrepanţa care a apărut şi care încă apare în India. Legea castelor, forţă imuabilă de control a împins o mare parte a populaţiei spre o stare pauperă nemaiîntâlnită, avantajându-i pe cei "luminaţi".          

Produsul exemplar pentru capacitatea de sinteză a hinduismului este Mahabharata. Prin cele 90.000 de versuri, aceasta reprezintă cea mai lungă epopee din literatura universală. Ideea centrală este reprezentată de conflictul dintre Kuravi şi Pandavi pe câmpiile Mahabharatei. Acest război eshatologic durează 18 zile şi are ca rezultat sfârşitul lumii, reiterând astfel ideea periodicităţii universul. Vishnu este cel care distruge şi recrează universul la capătul fiecărui ciclu cosmic. Prin acest mecanism, binele şi răul primesc aspecte profund religioase.

Hinduismul a fost pe parcursul istoriei religia cu cea mai mare putere de sinteză. Situaţia politică a Indiei, aflată întotdeauna sub ameninţare militară a transformat ideologia hindusă într-un mozaic cultural în care pe parcursul veacurilor s-au asimilat multe alte ideologii. Influenţele budiste, musulmane, taoiste, confucianiste s-au făcut resimţite, nereuşind însă să submineze tradiţia hindusă. Cu toate că a marcat negativ existenţa adepţilor săi, hinduismul reuşeşte în continuare să se bucure de încredere. Împărţit astăzi între Jainism, Hinduism modern (sinteză între Shivaism şi Vişnusm realizată în jurul anului 1900) şi Sikhism, hinduismul ca filosofie de viaţă şi concepţie religioasă reprezintă a doua forţă a globului (după creştinism), cu aproximativ 750 de milioane de adepţi. Iar natalitatea indiană explozivă pare să asigure un viitor strălucit pentru hinduism în formele sale moderne!

Confucianismul 

Sistem filosofic în primul rând, confucianismul nu neagă existenţa unor forţe supranaturale, refuzând însă orice speculaţie pe seama acestora. Sistemul a fost creat de Confucius (551-479 Î.Hr.), pe numele său chinezesc Kongfuzi (Maestrul Kong). Trăind într-o perioadă zbuciumată a regatelor combatante, Maestrul Kong a încercat să găsească calea spre desăvârşirea intelectuală prin intermediul riturilor. Acestea sunt, după cum susţin confucianiştii, întemeiate de zei şi nu pot fi contestate. Confucius nu a dorit niciodată să vorbească despre zei, pe care însă îi respecta, conformându-se ritualurilor. Cuvintele lui au fost structurate şi aşezate pe hârtie de discipoli. În lucrarea Analecte ele au devenit cunoscute în întreaga lume. Principiile simple ale confucianismului au stat la baza întemeierii uneia dintre cele mai bune organizări statale întâlnite în istorie. Examele s-au organizat după aceste norme până în anul 1905, când, în urma impactului din ce în ce mai mare al culturii occidentale, teoria i bazată pe studiul şi aprofundarea clasicelor se prăbuşeşte.          

Confucianismul a reprezentat pentru China suprema sinteză a marilor texte clasice. Cele Şase Clasice sunt: Cartea Edictelor (Shu), Cartea Stihurilor (Shi), Cartea Riturilor (Li), Cartea Muzicii (Yue), Cartea Schimbărilor (Yi) şi în fine Analele Primăverii şi Toamnei (Chunqiu). Legenda atestă implicarea activă a lui Confucius în corectarea şi editarea acestor cărţi, însă nu există certitudini în acest sens. El însă face dese referiri la motivele centrale ale acestor opere, în fapt pilonii filosofiei confucianiste.           

Respectul pe care trebuie să îl arăţi în faţa părinţilor, în faţa conducătorilor şi în faţa tuturor celorlalţi oameni, iată baza acestei filosofii. Doar prin învăţare poţi ajunge la desăvârşire şi doar urmând riturile cu rigurozitate poţi învăţa.           

Discipolii lui Confucius i-au purtat mai departe învăţătura, împărţindu-se în numeroase şcoli între care de-a lungul timpului au existat numeroase conflicte. Cei mai importanţi confucianişti au fost Mozi, Mencius, Xun Zi. Aceştia se axau pe un principiu central al filosofiei confucianiste, construindu-şi dialectica pe baza aparentei opoziţii ideatice faţă de restul ideilor. O altă fracţiune care a influenţat confucianismul în fazele sale ulterioare a fost şcoala legistă, cu reprezentantul ei cel mai de marcă Han Feizi.

Apariţia meteorică pe planul religios în cadrul unui sincretism confuciano-budist s-a petrecut cu aproximaţie între anii 1400-1600 însă nu a reuşit să reziste. În ciuda acestei experinţe religioase, este clar că doctrina confucianistă rămâne în esenţă una filosofică, fiind practic singura doctrină filosofică orientală autentică, fiinţând separat de orice doctrină religioasă.

Taoismul

Tao a jucat un rol important în cadrul filosofiei orientale. Ca scop ultim, absolut, ca o cale mistică atotprezentă sau ca o cale a riturilor (în viziunea confucianistă), ideea de Tao ilustrează cel mai bine concepţia orientală despre viaţă.

Lao Zi este considerat întemeietorul de drept al taoismului, însă există lucrări care susţin teza care îl propune pe Zhuang Zi ca predecesor al Bătrânului Magistru. Nu se poate face o distincţie clară între aceşti doi veritabili teoreticieni ai taoismului.

Lucrarea de referinţă rămâne însă Daodejing. Ea este atribuită lui Lao Zi şi reprezintă singura scriere a acestuia. Legenda ne spune că Lao Zi a scris principiile filosofiei sale la rugămintea unui paznic de frontieră, chiar înainte să plece în pribegie.

Taoismul respinge în mod explicit moralismul confucianist şi activismul moist, încercând să răspundă câtorva probleme arzătoare ale perioadei. Astfel, în Daodejing este prezentată o cale (Tao). Calea inacţiunii, specifică taoismului, este ilustrată prin metafora apei. Aceasta este maleabilă, ia forma oricărui vas în care este pusă şi învinge întotdeauna întocmai prin această proprietate. Curgerea apei nu poate fi înfrânată, iar omul înţelept învaţă să urmeze calea firească spre succes, să învingă natural, fără să forţeze. Ceea ce este moale învinge întotdeauna ceea ce este puternic. Pentru a dezvolta această idee Lao Zi ne prezintă exemplul florii… Aceasta la naştere este moale, alunecă în voia vântului, în timp ce înaintea morţii este rigidă, uscată, deci tare. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu omul, care la naştere este moale. De aceea, starea pe care taoiştii o consideră ideală este infantilitatea, când, în afara problemelor, tânărul născut "suge direct de la matcă". Filosofia lui Lao Zi este una a renunţării, asemuindu-se din acest punct de vedere cu hinduismul. Viaţa nu trebuie să fie epuizată în acţiuni inutile, pentru că singură neclintirea învinge întotdeauna.

Conceptul principal, laitmotivul filosfiei taoiste este Tao (Calea). Cuvântul are mai multe sensuri, în funcţie de dialect. Calea este pentru Lao Zi inerentă oricărei acţiuni. Tao există în afara timpului, şi totuşi în fiecare particulă a sa. Construcţia conceptului se bazează pe relaţii antagonice. Tao cel adevărat este cel ce nu poate fi definit. În momentul în care se încearcă o determinare spaţialo-temporală a sa, conceptul îşi pierde calitatea principală, ingogniscibilitatea. Tao despre care se poate spune ceva nu este Tao. Tao nu există şi totuşi este pretudindeni. Tao nu acţionează şi totuşi toate se înfăptuiesc după ordinea sa. În neclintirea sa el este totuşi pretudindeni. Omul înţelept învaţă să îşi trăiască viaţa în acord cu Tao şi obţine totul în ciuda faptului că el nu doreşte până la urmă nimic.          

Scrisă într-un stil criptic, cartea a suscitat controverse prin varietatea de sensuri probabile. Structurată în 81 de versete, lucrarea sintetizează întreaga concepţie ideatică specifică taoismului clasic. Pe parcursul timpului, multe dintre principiile iniţiale s-au alterat, afundându-se în numeroase clişee alchimice.          

Filosofia taoistă s-a degradat de-a lungul timpului, din cauza aplecării discipolilor asupra procedeelor mistice de prelungire a vieţii. Au fost înfiinţate rituri de divinaţie care au transformat taoismul într-o religie ritualică asemănătoare celorlalte culte religioase orientale. Apropierea taoismului de budism a răpit din puritatea filosofiei lui Lao Zi. Cu toate astea taoismul (care, alături de shintoism, este singura religie încă existentă în cadrul căreia nu au existat schisme) se bucură astăzi de popularitate, având nu mai puţin de 420 de milioane de adepţi, fiind a treia ca număr din lume.                       

Universul filosofic oriental uimeşte prin complexitatea sa. Lucrările clasice sunt elaborate minuţios, pe parcursul multor secole, reprezentând practic o sinteză a generaţiilor care le asigură perenitatea.           

Prin numeroasele reanalizări şi restructurări, filosofia orientală a reuşit să reziste timpului, fiind astăzi capabilă să ofere o alternativă viabilă lumii occidentale profund desacralizate.          

Cred că, în căutarea noastră perpetuă, ar trebui să ne aplecăm cu atenţie asupra acestei lumi. Ar trebui să încercăm să înţelegem geneza gândirii orientale şi ramificaţiile ei incredibile. Orientul este până la urmă singura variantă diferită esenţial de lumea noastră. Lumea islamică fiinţează între aceleaşi puncte de reper (mă refer aici la monoteism, la fundamentarea pe logos a credinţei şi la ritualistica asemănătoare, islamul fiind până la urmă o religie de sinteză târzie), creştinismul a rămas închistat în aceleaşi prejudecăţi ca la începuturi, iar alte culte mai există doar nominal, neavând forţa de a schimba ceva pe plan ideologic. Lumea orientală este însă puternică şi reprezintă o alternativă serioasă la modul de viaţă occidental. Anii ce urmează vor fi martorii unui adevărat conflict între aceste două mentalităţi total diferite. Trebuie să înţelegem înainte de a putea condamna şi am face bine să înţelegem pentru că numai noi avem de câştigat… 

                     

"Ceea ce este domol, e lesne de ţinut. Ceea ce încă nu este vădit, e lesne de pus la cale; ceea ce este gingaş, e lesne de a fi zdrobit; ceea ce este mărunt, e lesne de a fi împrăştiat. Înfăptuieşte lucrurile când încă nu au cunoscut neorânduiala. Un arbore nemăsurat s-a înălţat dintr-un lăstar subţire; un foişor cu nouă caturi s-a ridicat dintr-o movilă de ţărână; un drum în depărtări începe cu întâiul pas. Cel cu acţiune nu va izbândi; cel care ţine cu înverşunare va păcătui.          

Iată de ce Omul Sfânt nu are acţiune şi prin urmare nu este înfrânt; nu ţine cu înverşunare, de aceea nu greşeşte. În lucrarea lor, oamenii sunt adesea aproape de izbândă, însă nu izbândesc. Fii chibzuit şi la sfârşit, la fel ca la-nceput, astfel nu îţi vei irosi lucrarea.           

De aceea, Omul Sfânt doreşte ceea ce nu este "dorinţă" şi nu preţuieşte obiectele greu de căpătat. El învaţă ceea ce nu este "învăţătură" şi se înapoiază în locul din care oamenii s-au îndepărtat. El caută a sluji firea "celor zece mii de fiinţe şi lucruri", ci nu se încumetă să aibă acţiune."                                                Lao Zi – Daodejing, capitolul LXIV      

Bibliografie

1. Tao în aforisme – Zhuang Zi, editura Aropa, 1997

2. Daodejing – Lao Zi, editura Meteor Press, 1999

3. China clasică – Ivan P. Kameranovici, editura All, 2002

4. Istoria gândirii chineze – Anne Cheng, editura Polirom, 2001

5. Istoria credinţelor şi ideilor religioase – Mircea Eliade, editura Universitas, 1992

6. Zen Lessons The art of leadership – Thomas Cleary (translator), editura Shambhala, 1993

7. Mahabharata – Aşa grăit-au zeii – A. E. Baconsky (traducator) – editura Prietenii Cărţii, 2001

8. China: de la imperiu la republica populară 1900-1949 – Michael Lynch – editura All, 2004

9. India, religie şi filosofie – Nicolae Achimescu – editura Tehnopress, 2000

10. Lao Zi şi Confucius – Mira si Constantin Lupeanu – editura Qilinul din jad, 2000

11. Filosofia chineză – Max Kaltenmark – editura Humanitas, 2001

12. Enciclopedia religiilor – volum colectiv, peste 120 de autori – editura Pro Editură şi Tipografie, 2005