4. Acasă   

Casa noastră plină, movilă de lut cum era,  cu înalte poveşti de iubire ne aduna pe noi, unii cu alţii prin ea.

Cerul părea că nu există, târziu am aflat că azurul ar fi culoarea care subit ne înghiţea.

În fiecare an, aproape, plecăm câte unul fără să ştim a ne-nturna în burta casei noastre.

Mama rămâne cu ochi mari de clopote care bat în fiecare zi, necontenit, pentru toţi plecaţii din noi.