Jurnalul meu

Vii păcate

 


Albeşte, la Callatis, imaginea comună
pe puntea mişcătoare în legea vântului,
eliberat e pulsul inconştientului
şi legănat mirajul în veghe refulat …
Degeaba plângi, femeie,
nu poţi să plângi, născând,
cu plâns de bărbat
fatala mărginire a simţului matur
şi nici independenţa malefică de drept
uitată în secundă, strigată în deşert,
făcut e neîntregul să domine nimicul
lipsit de senescenţă şi fără sentiment,
ne doare viitorul evaluând senzaţii, –
când teama ne adună, impresia destramă
şi ştii că nu dăm lunea
nici şoapta adulteră
înţelegând menirea înaltului uzat,
iar generaţia, de trece, nu trece afectiv
ca exaltată stare din prefăcut răspuns …
dormim pe fundul mării
un somn de muscă tse-tse
şi numărând globule urcate pe corăbii
plutim real de roşu, gingaşe inepţii,
prea ninge-n port cu toane
delfinii orbi, femeie,
ies scoicile pe dană cu mers împiedicat
şi veghea viitoare e-o trudă prea elină
când se citeşte-n gene
ce nu s-a întâmplat,
întunecând cu palma universul
ne bate-n vise luna expirată,
necruţător e albul înstrăinării-n caste
şi-n patimile noastre, perfect justificate,
a ostenit dorinţa uitată-n căutarea
caielelor de vânt…
privirea-ntrebătoare, îngăduinţa firii,
pe velele eterne s-a interiorizat,
ne-abandonăm dilemei cu datul altei forme
ce vine… plângi femeie
şi plângi trucat, fireşte,
dintr-un impuls domestic, profund şi obsedant,
nu, nu voit, dramatic, aşa se mulţumeşte,
dar strânge egoismul ce încă n-ai aflat
şi stiva de strădanii sub tâmpla tâmplei creşte
inconsecvenţa dogmei
şi-n faţă, golul, robii
demult emancipaţi.

Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Articole Populare

To Top