Firea poetului, atât de contradictorie, acum îşi ascuţi cele două laturi ale ei ;avea momente când se închidea în el şi zile întregi se pierdea în labirintul cărţilor. Nu renunţase definitiv nici la doctorat, îi surâdea şi lui o situaţie limpede privind studiile, putea ocupa, aşa cum îi promisese Maiorescu, o catedră universitară… La mormăntul lui Imanuel Kant jurase pe lespedea lui cea rece pe care o sărutase că-i va adânci cugetările şi pe baza filozofiei lui va închega materialul pentru teza de doctorat. Acum intrase în febra traducerii  Criticii raţiunii pure iar în răstimp se adâncea în studiul paleoslavei pentru ā descifra textele vechi, achiziţionate decurând. Paralel nu uita nici de poezie, notându-şi locuţiuni şi cuvinte vechi româneşti din cronici pentru ā le da o nouă strălucire.
În inima lui se strecurase însă pe nesimţite şi viermele îndoielii : o iubea nespus de mult pe Veronica, dar adesea o şi ura şi mai mult… O vedea când regină, când o bacantă femeie uşoară. Poetul putea să n-o mai vadă o vreme şi astfel s-o uite, chiar îşi pusese în gând s-o evite, dar când i se oferea ocazia s-o vadă, un resort în afară de voinţa lui îl împingea către ea. Şi cu icoana ei în faţă, uita de toate gândurile lui amare şi întunecate şi devenea vesel şi fericit.
De câtva timp suplinea şi la liceu şi era foarte ocupat, Veronica auzise de noua lui îndeletnicire şi venise la şcoală să-l aştepte. Terminase de tradus Morella şi voia să i-o vadă şi poetul şi să-i spună dacă merită sau nu publicată. Dar acest lucru era şi un pretext de ā se întâlni cu poetul pe care nu-l mai văzuse de câteva luni.
Când Eminescu ieşi de pe poarta şcolii, Veronica îl întâmpină cu un zâmbet rece :
-Bonjur, domnule Eminescu !
-Bonjur, Veronico ! Ce-i cu dumneata pe-aici ?
-Mai mă întrebi, câine ce eşti ! Am tradus Morella şi-am venit să ţi-o aduc. Acum ai devenit şi profesor de liceu…
-Am o clasă de derbedei cu care n-o pot scoate la cap… Sunt numai fii de bani gata care numai de carte nu le arde… Dar cu mine nu le merge… ori eu.. ori ei…
-Aşa eşti tu, ori..ori… lasă, domnule, lumea aşa cum e întocmită că n-o schimbi tu !
-Ţi-ā spus rectorul ceva în legătură cu guvernul ?
-Ce să-mi spună ?
-Că e pe dric ! Se zvoneşte că va cădea… Şi nu-mi pare rău decât de bibliotecă…
-Şi biblioteca cui i-o dă ?
-Am auzit că-l numesc pe desţăratul de Petrino !
-Pe incultul şi îngâmfatul ăla ?
-Da, pe acest pui de grec smintit ce n-ā primit decât sudalme de la chelneri şi palme de la curve… Crailic netrebnic cu două feţe… Eu am mai avut de-aface cu el şi-l cunosc bine…
Veronica căzu pe gânduri. Biblioteca îi mai lega şi le înlesnea întâlnirile, ea îl ştia acolo ocrotit de aripa rectorului şi-l aştepta întotdeauna ca unul de-al casei, acum se schimba situaţia…
O luară amândoi prin pădurea Copoului şi se plimbară printre pomii proaspăt înfrunziţi. Era o zi frumoasă de primăvară cum rar se mai văzuseră pe aceste meleaguri cu soare şi cu cer senin, zi în care zburdau gâzele şi cântau păsările cerului ; un vânt cald adia uşor, mângâindu-le feţele. Tineri plini de exuberanţă se plimbau şi se iubeau, sărutându-se în văzul lumii. Numai ei stăteau trişti şi îngânduraţi, mergeau tăcuţi unul lângă altul, pe cărări ceva mai dosnice, dornici să fie singuri… Aveau atât de multe să-şi spună, trecuseră o iarnă şi o primăvară şi întâlnirile lor se rezumaseră la cei patru pereţi ai casei, la câteva sărutări şi la câteva strângeri de mână…
Veronica Micle îmbrăcase o rochie de mătase învolănată şi decoltată. Trupul ei zvelt irupea parcă din strânsorile mijlocului ca al unei naiade  din spuma mării, gâtul gol, plin de safire, îşi pierdea rotunjimile spre dealurile umerilor de lapte şi-ai sânilor căpriori ce-şi jucau botişorii la fiecare mişcare ā trupului ei de balerină. Capul, încadrat de onduleuri, părea o reîncarnare boticelliană de fecioară cu gura mică, obraji proieminenţi şi barbă filigranată, ce se termina cu o gropiţă ce-i dădea o aură de sfinţenie şi dumnezeire. Ochi mari, albaştri, luminau parcă din afară în interior cu nişte irisuri reflexive, care aveau în priviri şi bunătate dar şi un blestem de fiinţă nefericită. Părul, acel fuior de mătase, juca în bătaia vântului, mângâindu-i lobii urechilor…
Eminescu o privi îndelung şi o întrebă :
-Spune-mi, Veronico, care este misterul  frumuseţii tale ?
-Râzi de mine, Mihai ! Nu ştiu cât de frumoasă sunt în ochii tăi, puţinul dar pe care mi l-ā dat Dumnezeu mi-ā adus numai neplăceri ! Poate că dacă nu eram frumoasă, nu mă măritam la paisprezece ani…
-Măritişul te-ā deschis ca pe o floare, Veronico, şi ţi-a sporit frumuseţea. ,,Inima care se înamorează- gândi poetul numai pentru el- e bolnavă. Când eşti îndrăgostit, pierzi realitatea faptelor… Tot ce are Veronica vulgar în ea, până când şi zâmbetul acesta seducător, pentru alţii poate să fie o tarabă de alamă, pentru mine însă e aur…’’ Întotdeauna amâna clipa unei împreunări fizice, îi plăcea incandescenţa clipei când toate coardele sufletului său vibrau la atingerea corpului ei. Seducerea înseamnă viaţă şi moarte : stingerea amorului.
-Lasă-mă-n pace Mihai- zise ea într-un târziu- că mi-ai tulburat apele  şi mi-ai aprins sufletul cu dragoste ta !
-Aş dori, Veronico, dac-aş putea să te-nchid într-un palat de mărgean la un capăt de lume şi să fim numai noi amândoi, să te dezbrac şi să-ţi sărut fiecare părticică ā corpului, să trăiesc un vis de dragoste, bucurându-mă de toate darurile tale.
-Sărman poet ! Uiţi că trăim pe pământ…De ce nu vezi tu realitatea şi visezi mereu ? Hai să încheiem cu declaraţiile de dragoste… Spune-mi mai bine ce vei face tu dacă nu vei mai fi bibliotecar ?
Mihai tresări, nu se gândise la o altă alternativă. Întrebarea căzu ca o cortină între o scenă şi sală. Scena erau visurile lui cu palatul de mărgean, cv Veronica , regină, crăiasă, şi el, sultanul, cu ciubucul în gură care o săruta şi se bucura de acele clipe. Sala însă era viaţa, viitorul lui incert. Ce va face după bibliotecă ? Va intra cine-ştie-ce funcţionar mărunt… Sau Maiorescu, Dumnezeul lui, îi va împărţi firimiturile de la masa junimiştilor…
-Nu m-am gândit, Veronico! Îmi place să nu mă gândesc… Acum te am pe tine şi nu-mi mai trebuie nimic!
O trase spre el şi o cuprinse după mijloc. Corpul femeii se arcui şi se lăsă moale în braţele lui, vru s-o sărute, dar Veronica, deşi dornică, se retrase cuminte la marginea drumului pe iarbă, fără ā răspunde provocărilor lui. Plimbarea lor uitase de timp şi se treziră pe seară. Eminescu nu mâncase nimic toată ziua şi-i propuse să meargă la Chateau-aux-Fleurs, unde se întâlnea lumea bună ā Iaşului.
-Tocmai acolo ai vrea tu să mă duci? Mâine tot Iaşul ar bârfi pe seama noastră şi-ar auzi Ştefan… Doar ştii că acolo mănâncă toţi universitarii.
-Cunosc patroana- o linişti Eminescu- şi ne dă un separeu la mansardă. Poate citim Morella… Era un pretext, Eminescu dorea să fie singur cu Veronica şi separeul doamnei patroane îi oferea acest prilej. Mare amatoare de literatură, patroana cunoştea toate tertipurile clienţilor. Văzându-l în compania doamnei Micle, îl conduse pe o uşă dosnică sus la mansardă. Cei doi urcară nişte scări înguste în spirală; mansarda era un fel de pod aranjat cu gust, o cameră mică peste care trecea grinzile, având drept geamuri crucile acoperişului. Aerul din cameră era rece, plăcut, ferestrele deschise, vântul adia prin perdelele lungi de muselină sunând  răcoarea mătăsii. Un pat, o masă, o carafă cu flori, un cuier şi două scaune tapiţate.
-Vii des aici?- îl înţepă Veronica.
-Rar de tot…
-Tot cu dame?
-Râzi de mine…vin cu amici…mai ales cu Miron.
Veronica îşi mută ochii pe pereţi. Două tablouri celebre, probabil copii ordinare, unul Imperiul Florei de Poussin şi altul Peisaj cu Acis şi Galateea al lui Claude Lorrian, străjuiau peretele din faţă. În primul tablou un grup de fete frumoase împrăştie flori, se odihnesc lângă iubiţii lor sau dănţuiesc pe margine; zeul iubirii în goană pe cer în gvadriga sa aleargă, ocrotindu-i… Florile se scutură, timpul inaintează în ritmul alert al dansului iar un tânăr războinic îşi pune capăt zilelor cu spada sa… Al doilea tablou, un peisaj marin, un golf, în care discul de ceară al soarelui atârna pestwe un orizont de ceaţă cu copacii care dădeau o senzaţie de răcoare. Corăbiile se profilează pe cer cu cordajul lor ca nişte filigranuri. Privindu-l, Veronica fu cuprinsă de nostalgia unui voiaj pe mare  în aceste ţinuturi necunoscute. Acis şi Galateea erau parcă o întruchipare ā fericirii într-un veac de aur unde trona iubirea peste natură într-un amurg unde se putea visa şi iubi în linişte.
-Nu mă întrebi de ce ţi-am acceptat invitaţia?- i se adresă Veronica după ce-şi delectă ochii pe tablouri.
-La ce mi-ar folosi răspunsul tău? Acum ştiu că sunt cu tine şi atât!
-Astăzi am evadat din culcuşul meu- i se destăinui femeia- pentru că sunt singură acasă; mama cu fetele sunt pe la Piatra iar Ştefan ā mers la Cluj să consulte nişte colegi doctori pentru că se simte cam rău… -Atunci putem sta mai mult… -Numai de n-ar ciripi cineva… Masa fu servită în cameră de un picolo. Mâncară şi băură în tăcere, după care Veronica se trânti în pat. Era obosită, se plimbase toată ziua cu poetul şi acum simtea nevoia odihnei.
-Ce rare sunt aceste clipe, Veronico! N-ar trebui să ne vedem mai des?
-Uiţi că eu sunt măritată? Şi aşa am întins coarda cam mult. Poate vreai să mă supăr… -Şi cum faci tu când te superi?
– Ca o mâţă afurisită, zgârii rău…Acum vin lângă mâţa ta şi stai ca un mâţ cuminte ce eşti să-ţi citesc Morella.
Eminescu se urcă în pat lângă ea şi asculta.
-,,Tu nu m-ai iubit, dar să ştii că acea pe care în viaţă ai urât-o, în moarte o vei adora.’’ ,, Morella!’’……………………………………………… În timp ce citea, Veronica, aproape visând, se văzu într-un giulgiu condusă de nişte alămuri stranii care-i cântau sinistru un cântec de jale spre mormânt. În urma ei un convoi lung, călugăriţele îi cântau cântece de slavă, iar Mihai în urma ei, în cosum de satir antic râdea de ea; avea un fel de cap de meduză cu o gură enormă şi părul numai şerpi. Striga râzând după ea : ,, Copil neghiob, fiu al amorului din care s-au înfruptat toţi, Hadesul să te înghită!’’ Scena şi-o imaginase în timp ce citea şi acum inchipuirea ei o luase razna. Privi spre Mihai care era ângă ea, tăcea şi asculta. Îi imputase el ceva de se trezise cu aceste gânduri stranii? Cert este că citirea nuvelei o inervase, nici ea nu ştia de ce. Sări din pat hotărâtă să plece, plângea, era iritată şi supărată. Mihai îi ştia tabieturile, în astfel de clipe trebua s-o lase în pace.
-Să mergem, Mihai, să mergem!
-Ce-i cu tine, Veronico?
-Citirea Morellei mi-ā declanştat toţi nervii din mine… N-am putut să suport scena morţii şi râsul tău de căpcăun… Plecară.
Coborâră în tăcere dealul Copoului, luna dulce turna miere peste vârful copacilor şi de undeva dinspre Arnoteanu venea cântec dulce de corn, un melancolic cântec de corn… O conduse până pe strada Butului. La despărţ.ire Mihai o sărută şi o lăsă singură. Rămase cu un gust amar, după veştile cu căderea guvernului. O luă spre Bolta Rece să-şi răcorească sufletul cu câteva ulcele cu vin. Numai aşa putea da brânci închipuirilor lui. Apoi singur-cuc o luă agale spre proaspăta lui locuinţă din Valea Plângerii. Se întreba ca un proscris încotro va merge corabia vieţii lui: Corabia vieţii-mi grea de gânduri,/ De stânca morţii risipită-n scânduri,/ Ā vremii valuri o lovesc şi-o sfarmă/ Şi se izbesc întrânsa rânduri-rânduri,// Iar eu pe-un ţărm pustiu murii în pace./ Deasupra frunţi-mi luna-n nouri zace,/ Trecând încet pustiile Saharei/ Şi luminând o lume care tace… Ajunsă acasă, Veronica se zvârcoli toată noaptea în pat. Ce va face Mihai dacă zvonul că va fi înlocuit de la bibliotecă se va adeveri? Oare îl mai putea vedea? Oare se mai puteau întânli? Ca revizor şcolar, cum se zvonea că-l va numi, Mihai pleca aiurea prin sate, uitând de Iaşi şi de ea. Şi, cum era alunecos putea oricândsă se lipească de vreo institutoare de prin satele Moldovei…