Din frunzele amare / Dorinţă / Pe drumul dintre şi piatră /

 Din frunzele amare
 
 
 Întoarce-te din drumul pe care n-ai pornit
 cu braţele deschise de vânturi şi de ploi;
 eu am rămas aici pe trepte de granit
 s-aştept să vii din nou şi iarăşi să fim NOI…
 
 să căutăm iubirea ascunsă sub cuvinte,
 să nu-ţi mai fie teamă de umbrele fugare.
 Priveşte cum în noapte nici luna nu mai minte,
 stejarul nu mai minte din frunzele amare !
 
 Şi sufletul  întoarce-l în visul meu netors
 să simţi mireasmă dulce a ploilor de vară !
 Întoarce iar uimirea prin fluiere de os,
 tot caierul de vorbe într-un sărut de-o seară !
 
 
 Dorinţă

 
 
 Şi ce s-ar întâmpla dac-aş striga minunii
 ca să se despletească în faţa mea de har ?
 S-ar întâmpla ceva de te-aş răpi iar lunii
 şi lacrimile toate le-aş face chihlimbar?
 
 Ar fi prea mult să-ţi cer s-asculţi cum plouă rar
 în  cerul meu pictat cu frig şi stele reci?
 Ori…prea puţin s-aprinzi al nopţii felinar
 şi tu râzând  c-o floare-n piept să treci?
 
 Cu numele tău s-a botezat lumina
 ca să rămân-acolo, mai sus, în ideal.
 De busuioc petale ţi-au botezat şi vina
 trăgând corăbii triste, catarge vechi la mal…
 
 Şi cu sărutul roşu al soarelui de vară
 ţi-am binecuvântat şi gura şi chiar apa 
 din care bei tăcut dorinţa mea amară ;
 închide-ntr-o silabă a nopţii mele pleoapa
 
 să văd  cum din fântâni ies duhurile bune
 să te îmbrace-n abur şi în miresme tari,
 să văd cum degetele umblă aiurea, prea nebune
 şi în minciună tu doar adevăr cum pari !
 
 Şi ce s-ar întâmpla de-aş vrea să pleci venind
 pe-o margine de drum neobosit şi gol?
 Eu nu m-aş mai întoarce în scorburi de argint,
 iar tu ai fi iertatul, demult, iubirii sol.
 
 
 Pe drumul dintre cer şi piatră
 
 
 Parfumul tău de santal în carne îmi  pătrunde-adânc,
 pentru corăbii sunt doar mal şi port nelinişti la oblânc.
 
 Mă duc şi nu mai vreau să ştiu că sunt, departe, doar o stea
 şi-n noaptea albă că sunt fiu durerilor, dacă m-or vrea.
 
 De vis îţi dau pocalul plin să bei mereu vorbele mele
 şi pân-la asfinţit mă-nclin când vin să te adoarmă iele.
 
 Mă duc şi voi lua cu mine iubirea, vântul su cu sarea
 să le prefac în crisalide, să uit mai repede uitarea.
 
 Şi dac-ai şti cum trec mereu pe drumul dintre cer şi piatră…
 Aş fi voit să fie-al meu străinul cântec dintr-o şatră
 
 pe care-l voi fi auzit umblând mereu fără iertare
 uimită de-a te fi privit cum baţi din pleoapele amare
 
 nedescântate de lumină şi nici de sărutări atinse…
 Tăcând eu voi fi fost retină sub geana care nu mă plânse…