Alături de mine păşea o mască,

nu am întrebat-o ce nume are,

era în martie acum un secol,

zăpada se topea, mănuşile rămăseseră acasă

şi oricum nimănui nu îi păsa de măşti

nimeni nu le compătimea că plâng

nimeni nu era impresionat de zâmbetul lor

Astfel credeam eu atunci

de aceea nu purtam măşti niciodată

 

Ea insista să îi ofer adăpost

ascunzându-mi obrazul, privind prin ochii ei;

nu am ascultat ce spunea,

îndreptându-mă spre piaţa aglomerată a oraşului.

Am ocolit fântânile arteziene

zâmbind şi plângând,

sperând să mă observe cineva

 

Ciudat, mergeam printre măşti vorbitoare,

nimeni nu mă recunoştea,

nimeni nu mă saluta,

precis masca aceea zdrenţuită alunecase în praf

undeva în spatele meu.

Eram atât de singură…