Asupra uneia din ţările cerului, acolo, în preajma stelei ei strălucitoare, o umbră se aşeză odată să se odihnească. Îi plăcea tare mult lumina acelei stele şi în călătoria ei neîncetată umbra nu mai găsise niciodată un loc atât de frumos. Un pământ cu roade bogate şi flori, cu oameni curaţi la suflet, buni şi veseli, plini de o credinţă pe care umbra nu o putea înţelege şi de care nu îi păsa. Era doar foarte obosită şi se întinse pe toată acea ţară, la Soarele care strălucea atât de plăcut încât umbra adormi. Se odihnea în locul acela găsit după hoinărelile ei prin ceruri.
Dar în dimineaţa zilei următoare, oamenii ţării pe care se odihnea umbra se treziră mai greu din pricină că le lipsea lumina Soarelui lor. Nu vedeau decât o ceaţă cenuşie care le împăienjenea ochii şi se întrebau cu toţii ce se petrecuse deodată. Doar cu o seară înainte Soarele lor se dusese la culcare la fel de împăcat ca şi ei. Ba chiar le trimisese încă o dată lumina lui pe luna acelei nopţi, aşa că adormiseră ca în toate serile, obosiţi de truda lor.
Se prea poate ca în noaptea aceea să fi dormit cu toţii foarte adânc. Nimeni nu stătuse de veghe, nici nu scrutase cerul cu curiozitate sau visând cu ochii deschişi. Ştiau atât de bine hărţile cerului şi pe urmă nu se mai întâmplase niciodată aşa ceva. De mult timp nu mai aveau printre ei pe vreunul bântuit de insomnii, ca să îl poată întreba ce se petrecuse. Cu toţii se sfătuiau ce să facă, dar lumina aceea cenuşie le împiedica gândurile aşa cum le împiedica vederea. Nu puteau decât să aştepte, aţintind neîncetat cu privirile bezna cea mai neagră care li se arăta acum din cer. Nici stele atât de cunoscute nu se mai vedeau. Nici luna lor dragă.
Încordarea îi obosi pe toţi şi se culcară la ora pe care o simţeau a le fi fost seară. Aşa trecu prima noapte, dar a doua zi, dacă mai putea fi zi, toate erau la fel de întunecate. Peste câtva timp, alt timp, unii dintre oameni se obişnuiseră. Peste alte câteva zile, la fel de cenuşiu luminate, unii se hotărâră să plece dincolo de hotarele ţării, să vadă unde se termina lipsa luminii lor. Îşi pregătiră de-ale gurii şi se aşternură pe drumul cel lung şi întunecat. Cei rămaşi îi urmăriră cu priviri pline de nădejde, dar din pricina luminii slabe îi pierdură foarte repede din vedere.
Peste ceva timp, măsurat şi el de acum într-un fel mai ciudat pentru toţi, florile începură să se ofilească, iar câmpiile lor roditoare se acoperiră de ceţuri umede şi reci. Îi cuprindeau fiori de frică veche de când lumea lor. Uitaseră cu toţii când se temuseră ultima oară. Aveau câte ceva prin gospodării şi înţeleseră că toate astea veneau ca o pedeapsă pentru o vină pe care nu şi-o cunoşteau.
Alergară atunci degrabă la profeţi. De mult erau lăsaţi în liniştea lor pe crestele stâncoase, dar acum aveau mare nevoie de sfinţenia lor de care altădată se putuseră lipsi. Profeţii îi priveau cu ochii lor bătrâni cum se plâng. Tăcură mult timp după ce ascultară ce spuneau oamenii. Ei, cu ochii şi aşa obosiţi de vârstă, poate că nu simţeau lipsa luminii. Oamenilor li se părea că nu îi văd bine din cauza întunecimii în care vedeau acum. La sfârşit, cu câteva cuvinte, ei le spuseră oamenilor că lumina este tot acolo unde fusese mereu. Oamenii se supărară şi plecară vorbind tare şi nemulţumiţi. Credeau acum că făcuseră bine să îi lase pe profeţi în chiliile lor singuratice din munte.
Se întoarseră cu greu în ţara lor împădurită acum de beznă. Hăţişuri încurcate adăposteau forme neştiute până atunci. Aşteptau întoarcerea celor plecaţi dincolo de hotare. Când aceştia se arătară, erau osteniţi şi chipurile lor erau mai umbrite de temeri noi. Le spuseră oamenilor că ţara lor din ceruri era toată acoperită de lumina aceea cenuşie, că fusese pătrunsă peste tot de negura rece. Păreau că fuseseră pe alt tărâm, până la capătul ţării lor din ceruri. Rămaseră cu toţii tăcuţi şi nădejdile puse în cei ce plecaseră se stinseră cu totul.
Din cauza acestei lumini slabe ca o umbră cenuşie, odată cu trecerea anilor, copiii care se năşteau aveau pielea foarte albă şi ochi mult mai mari. Părinţilor li se păreau slabi şi credeau că se stinge neamul lor prin asemenea urmaşi. Simţeau că aceştia nu sunt copiii lor, că veniseră în lumea lor întunecată acum din ceruri pe care ei nu le cunoscuseră. Dar încă îi puteau iubi ca pe copiii lor.
Plângeau iarăşi şi nu mai ştiau de cât timp nu mai plânseseră. Hrana le era din ce în ce mai săracă. Tot felul de lighioane ieşeau din pământ şi oamenii nici măcar nu le cunoşteau. Nu le puteau opri şi ele îşi luau jertfa dintre oamenii din ce în ce mai vlăguiţi. Anii li se păreau a fi doar zile şi uitarea voia parcă să-i copleşească. Din pricina asta, unii dintre ei plecau deodată în ceaţa aceea lipicioasă şi urlau asemenea lupilor la lună, alergând spre ceea ce doar ei vedeau. Doar glasurile lor, care se auzeau din ce în ce mai încet, le spuneau că se depărtează, asta pentru că ochii nu mai puteau vedea decât la câţiva paşi. Despre cei plecaţi dintre ei în felul acesta, oamenii credeau că şi-au pierdut minţile şi atunci se adunau laolaltă şi se temeau mai puţin.
Câte unul din ei visa în somnul cel adânc lumina din trecut şi toate cele pe care le trăiseră. Se trezea şi le vorbea cu înflăcărare de visul primit în dar în lumea lor ceţoasă şi simţeau cu toţii cum omul acela se lupta pentru ei toţi cu uitarea. Asta îi durea cel mai mult, spaima uitării. Stăteau cât mai mult împreună, simţind că aşa sunt mai puternici şi uneori le era tuturor foarte dor de profeţi. Dar nu vorbeau niciodată despre asta.
Încet, încet, ajunseră să se mişte asemenea turmelor de oi de pe vremea când mai aveau Soare şi câmpii cu iarbă verde şi proaspătă. Vorbeau mult despre vremurile de dinainte de întuneric, de parcă ar fi vrut să păstreze cu orice preţ amintirile fiecăruia dintre ei ca într-un fel de cronică. Nu o mai putea scrie însă nimeni din pricină că puterile ochilor le slăbiseră.
Apa izvoarelor se tulburase şi era aproape de nebăut. Unii din ei mâncau câteodată pământ frământat în mâini până se încălzea astfel un pic. Îşi aminteau din ce în ce mai rar de pâinile mari şi proaspete, iar gustul şi mirosul lor le mai păstrau doar puţini în amintiri.
Simţeau cum îşi pierd unul câte unul toţi zeii, atât erau aceştia de tăcuţi. Şi copiii lor ciudaţi, crescând printre ei de parcă nu ar fi fost ai lor, mai puteau doar rar să cânte. Însă oamenii ştiau că ei văd mult mai bine cu ochii lor mari.
Într-una din zilele acelea care se deosebeau foarte puţin de noapte aşa cum şi-o aminteau ei, copiii aceia pe care nu îi simţeau a fi ai lor le spuseră ceea ce auziseră de la profeţi. Că lumina era tot acolo unde fusese mereu. Copiii păreau foarte siguri pe ceea ce spuneau, ca şi cum ei, părinţii lor, nu ar fi ştiut nimic sau ar fi uitat cu totul. Îi ascultară miraţi şi se gândiră că îşi vor fi pierdut deja minţile de mici. Plânseră mult.
Atunci, privindu-i cum plâng, copiii începură să cânte cu glasurile lor plăpânde, dar care deveniră laolaltă un cor pe care oamenii nu îl mai auziseră. Ascultau vrăjiţi cum se ridică din piepturile mici cântul. Răsună atât de tare încât ajunse până sus, la umbra aceea rătăcită peste ţara lor din stele. Se trezi umbra, se întinse somnoroasă, privi Soarele care o luminase şi o încălzise cu razele lui şi nu spuse nimic. Privi spre pământ şi când înţelese tot ceea ce făcuse se topi. Nu plecă, dar se topi şi se făcu limpede ca o sticlă, tristă că le luase pentru o vreme lumina oamenilor acelei ţări dintre stele.
Şi ca să ceară iertare acelei ţări, de atunci cerul deveni albastru, iar copiii şi oamenii cântă din toată inima privindu-l. Le zâmbeşte atunci, tăcut, chiar şi Soarele lor. Copiii au ochi mari, frumoşi şi senini şi cântă. Se urcă adesea pe culmile munţilor să se întâlnească acolo cu prietenii lor cei mai buni, profeţii.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.