trăiesc
sub ameninţarea unei iubiri orbitoare
cu o lume care se pliază
după lumina solară,
trăiesc
cu oraşe şi sate care se desfac
şi se strâng ca o armonică
pe un pământ în derivă
ce a scăpat după axa lui,
trăiesc
cu doi ochi saşii, unul răsare şi altul apune între zori şi amurg.
trăiesc
în zilele gemene ale lui Borges,
fără soroace, într-un timp etern
care se-ntoarce-n sine lent
şi-şi strigă veşnicia în prezent,
trăiesc
într-o istorie în care gloria e de paie, infernul – fericire şi Cartagina-n flăcări-imaginea cea mai fidelă a oaselor mele fragile ce se pierd printre rămăşiţeţe arheologice ale celor două ere glaciale, trăiesc pe drumuri ce converg spre centrul meu tainic,
drumuri- ecouri cu paşi de femei, bărbaţi, agonii, învieri şi morţi, zile şi nopţi, răstimp între vise şi vise şi astfel încep să mă cunosc.

sunt un proscris ce-şi pierde chipul
în oglinda spartă a timpului.