Festinul morţii/ Odă lunii martie/ Firul vieţii/ Lacrimi de-april / Mama-i una

 

 


 

Festinul Morţii
(Dialog supratemporal)
 
Festinul Morţii prelungit
în silă se preface-n urmă,
încât bolnavă de urât,
ea simte dorul cum o scurmă.
 
Vrea să se scape de povara
vieţilor înăbuşite,
ce mii de veacuri i-au hrănit
orgoliul sorţii ne-ngrădite.
 
Se-ntrezăreşte făr-astâmpăr
într-un trecut nemărginit,
trăgând cu coasa brazde late
prin viul din divin ţâşnit;
 
retează vieţi de sus şi jos,
căci ei de nimeni nici că-i pasă –
femei, bărbaţi, copii se sting
şi locul altora îl lasă.
 
Înfofolită-n neştiutul
cu iz  de haos şi nefire,
aleargă Moartea-n lung şi lat
mânând a răului oştire,
 
ca jalea să nu ostoiască
în astă lume-a suferinţii,
unde neviu-n viu se schimbă
prin legi ce-s peste rangul minţii.
*
Din ziua când fu răstignit
Acela care-avu ca vină
că oamenii i-a îndrăgit
mai mult ca viaţa Lui divină,
 
chiar Moartea se simţi lezată
– în nesimţirea-i infinită –
de-a rabinilor îndârjire.
“Ce crimă rece, calculată”,
 
îşi spuse ea cu indignare,
gândindu-se cu nostalgie
la Cela care-ntâia oară
făcut-a morţii să învie.
 
“Sunt terminată şi-s pe ducă
când vrerea mea e afectată:
ba morţi sustraşi şi înviaţi,
ba răstigniţi şi fără pată.
 
Te rog, de-aceea, bun Părinte,
să mă dezlegi de ce-s legată,
iar sarcinile mele ia-le
cu nemurirea deodată.
 
Nu munţi de vreme mă apasă,
ştiut fiind că-s peste timpuri,
căci tatăl meu se cheamă haos,
iar mama-i noaptea din adâncuri.
 
Mă obosesc peste măsură
aceşti tirani şi asasini,
ce teatru joacă-ntreaga viaţă
cu perfidie de haini.
 
Se laudă că-s democraţi
şi binele îl au ca ţintă,
dar sunt hapsâni şi inumani
şi se mândresc că ştiu să mintă.
 
E drept, o fac politicos
şi fără urmă de regrete,
cum numai nişte inşi şcoliţi
pun adevărul la perete.
 
Bolnav e omul şi din el
s-a molipsit toată suflarea,
încât pământu-i strâns ca-n cleşte
de plaga zisă poluarea.
 
Cum omu-i condamnat să piară
dintr-un exces de-nfumurare,
consider că mă pot retrage,
ca să sfârşeşti a Ta lucrare…”
 
Răspunse Tatăl de îndată:
“Nu ştii nici tu, nici nimeni altul
când va suna ceasul din urmă!
O ştiu doar Eu, căci Eu sunt Totul…
 
Nu-i cazul sfaturi să Îmi dai,
cum planul să Mi-l schimb din mers;
ce-am stabilit aşa rămâne
şi nu admit nici un demers.
 
Sunt Cel ce sunt din veac în veac
şi-aşa voi fi cât Eu voi vrea!
N-am zămislit ca să distrug,
ci doar să curăţ partea rea.
 
Iar tu să-ţi vezi de rostul tău
până-n minutul de pe urmă,
când va dispare tot ce-i rău
şi când puterea ţi se curmă…”
 
 
Odă lunii martie
 
Chiar dacă anu-i masculin,
el feminin pe luni se-arată,
încât de timp se poate spune
că-i soţ şi soaţă deodată.
 
Cum martie deschide uşa
spre primăvară şi spre soare
şi cum pe opt cinstim femeia,
ea-i luna vieţii-noitoare.
 
 
Firul vieţii
 
Un fir de aţă e viaţa,
cu dublu nod în acul sorţii:
născarea-i primul, iar al doilea
e nodul gordian al morţii.
 
Ca firul să rămână trainic
şi timpul rău să nu-l deşire,
trebe celestu-n lut să crească,
iar rodul său va fi iubire.
 
De-abia când viaţa-i o grădină
cu flori rodite din iubire,
ea merită din plin trăită
ca parte din întreaga fire.
 
 
Lacrimi de-april
 
Ascult cum ploaia şiroieşte
de lumea toată-i o bulboană,
aşa ca-n vremea de-nceput,
când apa îşi avu coroană.
 
Apoi căzută fu din drepturi
şi-n matca mării aşezată –
doar a potopului urgie
ne-arată chipu-i de-altădată…
 
Cum apă şi pământ e omul,
firesc spre ele se întoarnă,
nu doar când moartea îl ajunge,
ci când din lacrimi cugetul şi-l toarnă.
 
Căci lacrima oglindă este
pentru comoara-n inimi zăvorâtă –
iubirea-n lacrimi preţu-şi creşte,
iar suferinţa curge şi se zvântă.
 
 
Mama-i una
 
Şi ziua şi noaptea
pe braţe te ţină,
cum mama pe prunc
la piept îl alină.
 
Căci mama e una
şi-n ea s-a-ntrupat
chiar Unul ce-i Totul,
Hristosul curat.
 
O, mamă preasfântă,
de sfinţi născătoare,
eşti scut şi căldură
vieţii precare!
 
Iubire te cheamă,
lumină ţi-e chipul –
eşti mamă, iar mama
e-aceeaşi tot timpul.