Floarea zilei

Floarea zilei se-ofileşte
de dorul soarelui văratic
şi-şi scutură petalele
ireversibil resemnate
în apa râului tomnatic,
ce vrerea curgerii şi-o toarnă
în arămiul tot mai grabnic
al soarelui de vlagă stors
după o lungă zbenguială
pe bolta cerului apatic.

 

”Ce mă făceam, se-ntreabă el,
de nu era rotundă lumea,
astfel ca ziua să tot sper
că vine ea
şi noaptea mea,
când voi putea să dorm niţel
ca sănătatea să-mi refac
după atâtea mii de veacuri
în care sânge azvârlit-am
din inima-mi clocotitoare
şi de lumină iubitoare,
încât viaţa să mijească
şi să crească
în ăst ungher de Univers?…

 

Dar şi când noaptea mă va-ncinge,
tot viul morţii e menit,
căci nelumina şi îngheţul
neantu-l trag spre infinit.”

 

Iluzia binelui

 

Că binele-i o băşcălie
pe plaiurile carpatine
o ştim, şi totuşi ni se pare
dup-a nerozilor avânt
ce ne conduc înspre mormânt,
că de mai rău e trebuinţă
pentru a binelui fiinţă.

 

De-aceea-n hău ne scufundăm
cu bucuria ispăşirii
şi cu speranţa propăşirii,
cum în păcat ne bălăcim
cu conştiinţa hrentuită
de-o raţiune deocheată,
că rău-i bine să-l cunoşti
în amănunt şi-n profunzime,
ca de asaltul lui să scapi
aşa ca sfinţii din vechime.

 

Ascultă-mi inima

 

Ascultă-mi inima, iubito,
cum strigă ca-n pustiu
că pentru ea
trecutul este viu,
şi cum mă dă de gol
că noaptea mi-i din plâns ţesută
până s-adorm
într-un târziu.

 

Te văd cum te-am dorit mereu
ca pe-un poem al nemuririi,
ce mintea nu-l poate gândi
şi gura nu-l poate rosti
fără de geamătul iubirii.

 

Oh, adorato
şi a sublimului regină!
Va fi şi ziua-aceea
când dorul tău
spre dorul meu
va vrea să vină?