-Iulia, oamenii care fumează se duc în iad?

Din patul de sus, Tudor întrebă:

-Iulia, oamenii care fumează se duc în iad?

-E mai complicat. Nimeni nu ajunge aşa, una două în iad.

Ceilalţi băieţi începură să şuşotească în paturile lor. Erau zece în total, într-o cameră cu paturi supraetajate. Cei mai mici, Adi, care avea atunci 4 ani, şi Bogdan, mezinul, de doar doi anişori, dormeau în paturile de jos, lângă baie, ca să poată să meargă noaptea la oliţă în caz de urgenţă. Totuşi, amândoi aveau încă sub cearşaf câte o bucată de nailon, pe care Iulia le curăţa şi le întindea pe sârmă la soare în fiecare dimineaţă. Bogdan se ridică din pat şi fugi în braţele Iuliei care stătea pe jos, în mijlocul încăperii:

-Tudor a fumat, îi şopti la ureche, tremurând de fiorul acestei destăinuiri.

În patul său, Adi se răsucea şi se agita aşteptând ca verdictul să fie dat. Gândul că cineva era pe punctul de a fi trimis în iad în acea noapte de vară îl făcea să se cutremure şi simpla aşteptare a verdictului, atât de definitiv şi de misterios – iadul, atât de departe şi de necunoscut – încât răsucirile violente şi scuturatul picioarelor sub plapumă îl linişteau parcă.

-Du-te de lângă Iulia, se răsti ridicat într-un cot, uitându-se prin întunericul camerei în direcţia în care stătea Bogdănel, ascuns în braţele ei. Du-te la tine în pat!

Răbufinerea de gelozie asociată cu frica pe care i-o provoca gândul eternităţii petrecute în „iad”, nu de el, ci de Tudor, care îi era atât de apropiat, dar poate şi de el, pentru că fusese la doar o secundă distanţă de a duce şi el la gură chiştocul găsit în iarba din faţa casei, fu liniştită doar când îşi găsi şi el loc în braţele Iuliei, care îl aşeză pe celălat picior, alături de Bogdan.

În fiecare seară, ca să îi facă să adoarmă, Iulia se aşeza pe marginea unui pat sau în mijlocul camerei şi le spunea poveşti, sau stăteau pur şi simplu de vorbă. De câteva luni lucra în tura de noapte, şi cea mai plăcută parte a programului ei era aceasta, culcatul copiilor. Cu fetele, patru în total, care dormeau în camera din capătul celălalt al casei, era mult mai simplu. Păpuşile şi cărţile de poveşti aduceau somnul atât de repede pe pleopele lor obosite de atâtea minunăţii descoperite în cărţile frumos colorate sau în privitul păpuşilor care puteau fi orice şi oricine după bunul plac al fiecăreia, încât Iulia îşi petrecea fiecare seară în camera băieţilor. Pentru unii dintre colegii ei de serviciu de la casa de copii, acest lucru era privit ca neglijenţă în serviciu, însă atunci când casa se cufunda somnolentă în altă lume, cea a fanteziei şi a lucrurilor interzise şi misterioase spuse în şoaptă, nu mai exista nici o regulă a celeilalte lumi.

După ce fetele adormeau, Iulia se muta în camera băieţilor unde o întâmpinau din pragul uşii personaje năzdrăvane în aşteptarea unor noi aventuri, zgândărind imaginaţia fără limite a spectatorilor neobosiţi. Vara, discuţiile se prelungeau întotdeauna până târziu din cauza căldurii sau poate din cauza geamurilor deschise pe unde intrau şi ieşeau în voie tot felul de creaturi – animale, năluci, personaje de poveste, provocate de adierea molcomă a nopţii. Cu o săptămână înainte, tot duminică, se strecură în cameră, cu multă multă forfotă şi greutate un dinozaur. Curios, geamul era totuşi atât de mic. Însă s-au trezit în cameră cu ditamai dinozaurul după provocase agitaţie şi făcuse gălăgie atunci când Luca şi Tudor se certau:

-Întreab-o, tu, eu nu o întreb.

-Ba întreab-o tu, e o prostie să întrebi aşa ceva.

-Iulia, în Biblie de ce nu zice de dinozauri? întrebă Tudor, când prinse un pic de curaj.

-Păi în Biblie nu sunt chiar toate lucrurile, Biblia e despre altceva, zise Iulia încercând să-şi facă loc prin cameră pe lângă dinozaur.

-Vezi că nu e prostie să întreb, se răsti Tudor la Luca. Şi atunci înseamnă că au existat dinozauri chiar dacă în Biblie nu zice de ei?      În fiecare seară de duminică camera se umplea de personaje biblice şi de întrebări cu privire la păcat, la nemurire, la droguri, femei şi bărbaţi, adevăruri şi neadevăruri, stârnite de slujba de la biserică.

Dinozaurul a fost scos, cu mare greutate afară din dormitorul băieţilor, ca să facă loc unui balaur ce aştepta nerăbdător în faţa gemului să-i vină rândul, imediat după ce toată lumea a căzut de acord că au existat dinozauri din moment ce există dovezi, dar că Biblia e incompletă sau poate că e completă dar nu e de la început când chiar că au existat dinozauri, atunci, foarte demult, înainte de Adam şi Eva, sau poate că Biblia e completă dar dinozaurii nu sunt suficient de importanţi pentru a fi amintiţi într-o carte atât de sfântă, care oricum e despre altceva. Aşa că dinozaurul i-a părăsit satisfăcut după ce fusese întors pe toate părţile într-o discuţie ce a durat mai bine de o oră şi a câştigat importanţă în ochii micuţilor. Balaurul însă, a fost expediat înapoi de unde venise în mai puţin de cinci minute când s-a aflat despre el că e doar un personaj de poveste, că nu a existat şi că nici nu scoate foc pe nări. Deageaba s-a chinuit să pufăie el căteva focuri pe nările imense, că băieţii l-au alungat, în timp ce Iulia încerca să-l mai ţină puţin, înţelegăndu-i tristeţea.

Dar iată că se treziseră cu iadul peste ei, făcând seara să fie cea mai caldă din toate serile de vară.

-Păi cum ai fumat? Unde ai găsit ţigara? îl întrebă atunci Iulia pe Tudor.

-A lăsat-o vecinul pe bancă şi eu am aprins-o şi am tras din ea.

-Nu minţi! se răsti atunci Adi. Era pe jos şi era aprinsă.

-Nu-i adevărat, era pe bancă. Eu am aprins-o.

-Mincinosu-le! zise Adi. Era pe jos în iarbă.

-Era pe bancă. Şi taci acum că eu vorbesc. Ce contează unde era. Am fumat-o.

-Contează, poţi să ştii că contează. Că n-avem voie să luăm lucruri de pe jos, aşa-i, Iulia? ceru el ajutor. Şi să ştii că cine minte merge în iad.

Aşa s-au pricopsit cu toţii cu iadul pe capul lor şi se părea că mai are de gând să stea mult şi bine din moment ce se arăta-se neîndurător un alt păcat – minciuna, de care se făceau cu toţii vinovaţi.

-Lasă-l acum, zise Iulia. De câte ori ai tras din ea?

-O dată, răspunse Tudor.

-Minţi, ai tras de mai multe ori.

Ceilalţi copii chicoteau în pătuţurile lor aşteptând să se risipească din cameră iadul ce-i ameninţa pe toţi deoarece toţi fuseseră acolo, şi toţi au vrut să tragă din ţigara găsită de Tudor în iarbă, dar nu au apucat pentru că Tudor, fiind cel mai puternic dintre ei, cu toate că nu era şi cel mai mare, la cei doar 9 ani ai săi fumase singur chiştocul aprins din care se mai puteau trage doar căteva fumuri.

-La biserică ne-a zis că cine fumează merge în iad, spuse Tudor cu o voce ce cerea parcă îndurare.

-Şi cine fură, completă Adi. Vecinul de vizavi a furat o bicicletă, aşa a zis baci Ghiţă. Că a intrat la un om în curte şi a luat-o, de acolo are el bicicleta aia nouă. Şi el merge în iad, aşa-i Iulia?

-Păi e un pic mai complicat. Nu ştiu cum să vă explic, dar viaţa omului e lungă. Şi fiecare face o mulţime de greşeli, dar asta nu înseamnă că se duc toţi oamenii automat în iad.

-Adică dacă acum îmi pare rău mi se şterge păcatul ăsta şi nu mă mai duc în iad? Dar dacă mai fac după aia? Atunci ce se întâmplă? întrebă Tudor îngândurat.

-Uite ce cred eu, zise Iulia. Nu cred că cine fumează merge în iad, la fel cum nu cred cp cine fură sau minte merge în iad.

-Atunci cine o să meargă în iad? întrebă Luca oarecum uşurat.

-Asta noi nu avem de unde să o ştim, doar Dumnezeu ştie. Oricum, să minţi nu e frumos, nu e drept. E normal şi firesc să spui adevărul. Să furi nu e bine pentru că iei lucrul altuia care nu ţi se cuvine.

-Ce înseamnă că nu ţi se cuvine? întrebă Cătălin din patul său de lângă geam, ascuns sub plapumă până la vârful nasului, ascunzându-se parcă de lumea misterioasă de afară, atât de aproape de el.

-Înseamnă că nu-l meriţi, îi răspunse Iulia.

-Adică nu e pentru tine, completă Tudor.

-Cam aşa ceva, întări Iulia. Adică dacă vine cineva şi îţi ia adidaşii tăi, nu-ţi convine, nu Adi? Pentru că sunt ai tăi şi nu îţi place să ţi-i ia cineva fără să ţi-i ceară.

-Eu îi sparg capul la ăla care vrea să-mi ia adidaşii, replică Adi sărind în picioare. Să vezi ce-i dau.

-Păi vezi. Nu-ţi place. Aşa nici omului a cui era bicicleta nu-i place pentru că o fi lucrat mult ca să îşi cumpere o bicicletă.

-Şi dacă fumezi? întrebă Luca.

-Cu fumatul e altceva, răspunse Iulia.

-Mergi în iad? întrebă Cătălin zgribulindu-se sub plapumă.

-Lăsaţi-o să zică, nu vă mai băgaţi, sări şi Tudor din pat nerăbdător.

-Nu mergi în iad. Problema e că nu e sănătos.

Aşa începu să se risipească iadul de deasupra capetelor lor, rarefiind aerul şi lăsând degete le moi ale somnului să mângâie creştetele băieţilor.

Adi, se aruncă descumpănit în patul lui, plictisit de începutul unei noi teorii despre ce e sănătos şi ce nu, când el nici nu putea înţelege la vârsta lui care-i treaba cu sănătatea. Bogdan moţăia deja trecându-şi degetele prin părul Iulie, în timp ce zeci de buburuze îi dansau pe pleoape.

-Of, făcu şi Mihai, din patul său de sus, întorcându-se cu faţa la perete când misterul s-a spulberat, căutându-şi în vise propriul mister. Iar ne ţii teorie.

În liniştea camerei Iulia încerca şă-şi pună în ordine o explicaţie pe înţelesul lor. La urma urmei nimeni nu-i putea opri ca la un moment dat să fumeze, mai târziu bineînţeles, dar în concepţia ei sperieturile acestea cu iadul erau exagerate. Adierea vântului de iunie aducea încet raiul în încăpere odată cu mirosul florilor de tei, iar liniştea, acea linişte întreruptă din când în când de câte o nălucă ce se furişa printre paturi spre căpşorul vreunui copil gata să adormă, se lăsa peste ei răcoroasă, în aşteptarea discuţiilor de a doua zi şi din fiecare seară din zilele următoare până duminică şi apoi de luni, de marţi, şi tot aşa, până ce va veni din nou o duminică cu iadul său.

-Tudor, zise Iulia în şoaptă. Tu ştii că ai astm. Să nu mai fumezi că îţi face rău.

Se ridică apoi şi îl puse în pat pe Bogdan. Trecu pe rând pe la celelalte paturi, mângâind pe întuneric căpşorul fiecărui copil. Cătălin tresări când ea încercă să-l învelească.

-Iar am zburat, şopti el şi adormi din nou, nu înainte ca doi pitici ce stăteau de pândă pe pervazul geamului să se furişeze în visele lui.
Doar Tudor mai era treaz peste încă jumătate de oră când discuţia cu Iulia ajunsese la plămâni, deoarece cunoştea prea bine cum e să tragi aer în piept, dar el să nu vină, şi să te sufoci în crize de copil astmatic.