Jurnalul meu

P.I. “Curaj nelimitat”

În viaţa mea nu m-am temut! M-am aruncat ca vântul şi ca gândul în vâltoarea vieţii şi sunt viu, credeţi-mă pe cuvânt că sunt viu!…

    Domnul Pache Iepurescu, respectabil vânător profesionist cu certificat ştampilat, fidel slujbaş angajat de mai bine de 20 de ani la Societatea "Pentru binele patriei şi în amintirea strămoşilor", se prezintă:

    – Subsemnatul… Adică prezentul!… Mă rog, eu!, sau cum doriţi să mă numiţi, că nu asta contează acum, vreau să aduc la cunoştiinţă, în faţa tinerelor generaţiuni că pot fi luat drept un vânător model. Nu, nu! Nu mă fotografiaţi, nu am murit încă. În viaţa mea nu m-am temut! M-am aruncat ca vântul şi ca gândul în vâltoarea vieţii şi sunt viu, credeţi-mă pe cuvânt că sunt viu!

    Trebuie să vă povestesc, reia domnul Iepurescu, cea mai grozavă întâmplare din viaţa mea de vânător de până acum; să nu credeţi că este puţin lucru! Trebuia să fii trăit şi aţi spune cu totul altceva. A fost o întâmplare limită, între viaţă şi moarte, numai o minune a făcut să mai fiu azi în viaţă…

    Deci să încep!, spune vânătorul, după o lungă absenţă mentală însoţită de huiduieli răzleţe ale publicului. Era o dimineaţă senină de primăvară… Prea senină ca să mor aşa de tânăr şi de frumos… Mie şi batalionului meu de 20 de vânători profesionişti ni se încredinţase dificila misiune de a vâna o vulpe… Huiduielile se înteţiră! Staţi puţin, nu orice vulpe, vulpea regală… Prima roşie zboară spre capul lui Iepurescu, dar nu îl nimeri. Nu vă enervaţi, vă rog, trebuie să vă povestesc! Această vulpe era o vulpe specială, după 12 ore de căutări, prin toate tufele, hrubele şi boscheţii din pădure, vulpea refuza să apară. S-a întocmit proces verbal în absenţa inculpatului şi vulpea a fost declarată dispărută. Deşi cuprinşi în prima fază de mânie, ne-am resemnat, am început să plângem şi am luat drumul casei… Mă gândeam ce o să zic acasă copiilor care aşteptau vulpea pentru a o împăia… Când deodată! Şi de aici începe tragedia!

    O săgeată albă îmi zbură prin faţă, cam la 20 de picioare depărtare. Scosăi pistolul, dar gloanţele se terminaseră demult. Pac, pac, pac! Umplusem sacoşa cu vreo 20 de ciori grăsane, cu ajutorul muniţiei din dotare, ca să mai calmez copiii turbulenţi la întoarcere din cauza lipsei vulpii. Pata albă se mişca cu o viteză uimitoare. Mi-am zis "Hait! Asta-i vulpea vulpilor! Trebuie să o prind eu." Un cot în stânga, unul în dreapta, dădui gata doi vânători care alergau mai repede decât mine. Dar mai erau…

    O idee de geniu îmi trecu atunci prin minte. Aveam arc! Deşi nu-l mai folosisem niciodată, m-am prins repede cum funcţionează (v-am spus eu că-s deştept!). Am fixat săgeata, am numărat până la 3, am făcut un salt dintr-ăla de-l vezi numai la atletism şi-am tras. Un "Auuu…!" prelung s-a auzit. Toţi am rămas stupefiaţi. 3 au leşinat! "Vulpea vorbeşte!… Vulpea vulpilor vorbeşte!" 3 secunde mai târziu ne-am dat seama că îl nimerisem de fapt pe Vasile. Acesta zbiera infernal… Pe loc, am primit cadou doi pumni, dar ne-am continuat drumul, recuperarea lui Vasile şi a celor 3 leşinaţi urmând să se facă după recuperarea vulpii fugare.

    Am completat un mandat de arestare preventivă şi un bon de dare în urmărire generală, pe care l-am băgat în sticlă şi l-am spânzurat de copac, cu adresa lipită pe el. Copacul nu se putea mişca din loc, aşa că nu putea să ne acuze nimeni că nu l-am trimis prin poştă. Am avut toată bunăvoinţa din lume pentru a anunţa presa, dar copacul a refuzat deplasarea. Asta era. Acum chiar că nu mai putea fi condamnaţi pentru că umblam cu armele încărcate (arcuri, praştii, sau ramuri de boscheţi, pentru că toţi aveam câte un pachet cu ciori). Trebuia să prindem fiinţa diafană, pământeană sau nu…

    Între timp, zborul roşiilor se înteţea… Povestea tărăgănată dura deja de două ore şi nu dădea semne de încheiere. Aproape fiecare spectator se înarmase cu cel puţin o roşie, iar aruncările erau din ce în ce mai aproape de ţintă.

    Povestea continuă. Când aproape se-nsera, şi eram sfârşiţi, plus că Vasile trebuia recuperat de pe coama dealului am văzut vulpea în vale, în râpă. O pată albă, nemişcată… Fără să stau prea mult pe gânduri, am făcut trei paşi în spate şi m-am aruncat pe vulpe. În aer, pe măsură ce coboram, vedeam vulpea din ce în ce mai mare. Dintr-o dată, se pare că aceasta mi-a străpuns abdomenul.

    După două săptămâni de comă de gradul V (moarte clinică), mi-am revenit miraculos şi-am aflat finalul. Un final deschis, însă pentru mine, pentru că nu i-am crezut… Eu şi cu Vasile eram la terapie intensivă, iar ceilalţi 18, cu tot cu câinii aferenţi, fuseseră transferaţi la azilul de boli nervoase.

    Asta pentru că imediat ce eu am început să mă zbat între viaţă şi moarte, s-au dus şi au relatat cele întâmplate, făcând jurăminte de credinţă. A doua zi, 100 de militari cu rang superior (locotenenţi şi maiori), 1000 de soldaţi şi 500 de câini au fost mobilizaţi pe o rază de 20 de km pătraţi, atât cât ţinea pădurea, ca să prindă vulpea. Păi de ce nu am prins-o eu?! Mă-ntreb şi-n ziua de azi de ce. Mi s-a spus că mă aruncasem în gol de la înălţimea de 8 metri pe un depozit de calcar interpretat de mine drept vulpe. Nu i-am crezut. Mi-au furat vulpea! După ce aceasta mi-a perforat abdomenul, am intrat în comă şi ei au furat-o.

    Varianta armatei este alta… După zile de cercetări asidue, în pădure au fost găsite 15 vrăbii cu pete albe, 2 ciocănitori cu alb pe burtă, 5 porumbei cu capul alb, 5 iepuri negri şi un iepure alb, alături de 20 de sacoşe pline cu ciori aflate în stare de putrefacţie avansată. Viermii de pe ciori nu au mai fost număraţi. Cică n-au găsit nicio vulpe. M-au minţit. Şi eu era să mor pentru asta. După aceea m-au internat şi pe mine, cu tot cu Vasile, care încercase să mă omoare, la azil, în celule separate, pe el în cămaşă de forţă… Eu am evadat după 15 ani şi iată sunt viu, în faţa dumneavoastră. Acum mă credeţi că sunt viu?

    – Nu!

    Un student din public se îndreptă spre Pache cu o fotografie. La vederea acesteia, vânătorul început să îl strângă de gât, părând că vrea să-i ia viaţa…

    – Vulpea mea! Nenorocitule!!! Am stat 15 ani la nebuni şi acu' apari?!

    Un sac de roşii îl păli pe Iepurescu şi căzu lat. Fu legat fedeleş şi dus înapoi la azil, cu ocazia faptului că se dăduse de gol. În fotografie era Bugs Bunny .            

Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Articole Populare

To Top