OBÂRŞII

 

nu-mi am obârşia-n vulcanii-acestei lumi

de carne preaflămândă şi nebuni!

din lumea Frumuseţii-am asfinţit

Iubirea-i  raza care m-a urzit…

 

cu cât aici mai lătrători sunt câinii

cu-atât mă-nalţ spre astrele preasfinte:

hoiturile împuţite şi străinii

mi-alungă sufletul din fraze şi cuvinte!

 

pleca-voi de aici ca iar să fiu iubit

şi să iubesc – cu îngerii-nfrăţit:

vreau să respir lumini şi Dumnezeu

 

nu – sufocat – ură să scuip din greu:

mă voi topi-ntre duhuri-simfonii

în armonii eroice şi vii!

***

UN BIET CONTRABANDIST

 

aştept să bată clopotul în cer

să se-n cleştar desfacă nopţi barbare

aştept ca Marele Bijutier

să fulgere din taine milenare

 

m-am poticnit de-o pricină a lumii

o coasă – rădăcinile stelare

le-a retezat din inimi – şi străbunii

mi-au şters litera din abecedare

 

sunt singur faţă-n faţă cu amurgul

în straiul alb – aştept securi să cadă:

nu mai sunt inorogii să mă vadă

 

voi trece răni prin vămi la Taumaturgul…

…să nu şi-o ia în cap un biet contrabandist

s-a pus de strajă Raza de-Ametist!

***

 

ECOURI DE LUMI

 

Tâmplarul nu mai face case – ori

ferestre  – doar

sicrie – şi lumea nu mai este decât

un mort fardat

 

se povestea – cândva – se spunea

cândva: nu se mai spune – nici

povestitorii nu mai trăiesc – s-au

îngropat în azur – dimpreună cu

poveştile lor

 

e un ecou de lume – pe

care l-au lăsat în urmă

munţii – înainte de a se

scufunda în amurgul perpetuu

 

…doar Demonul – nu ştie nici el de ce

nu poate dormi: se răsuceşte

în neant – de pe o parte pe alta – foşnind iluzia de

amintire – degeaba

***

 

treceau femei – dintr-o cameră în

alta – rostind poemele

altora: erau atât de savante – încât

recitau precum girafele – scandând

din gât

 

a trecut – apoi – în vizită – focul

să-şi încerce – pe vieţile noastre

norocul: şi-a ascuns partea lui

sentimentală – într-o găleată cu zoaie şi

smoală – ceasurile nu mai au paradis – trec vorbind

prorocind – ca în vis: numărând sclavii degetelor

pe plantaţia colii de hârtie – mereu îţi ies fără soţ – fără

bis – te culci la loc – nădăjduind să-ţi treacă prin somn

aripi de ceaţă – versuri împachetate cu

aţă – şi – ca spectacolul să-şi aibă şeaua şi

avântul de drog – l-aştepţi crispat – pe

directorul de scenă – deşălat

inorog

 

o lume în care nimeni nu priveşte

Golgota – deci toţi se cred – cu

tărie – martiri

 

***

 

primăvara şi vara au fost de cenuşă

cobrele mi-au împrumutat anotimpul lor – din

guşă

 

cărţile nu se mai lasă citite – ci doar

răsfoite febril – de ispite: când ceasul nopţii este

deplin – ele îşi iau aripile la spinare

fâl-fâl – şi trec prin lumina de lumânare

către luna de mâl

 

măsori mătasea în intervalele dintre o moarte

adevărată şi una de-arlechin – şi constaţi că

dinspre niciun răsărit – lebede nu mai vin

este seară – luciul apelor s-a-ngălbenit

îţi fac semne disperate – fosforescent

ştime şi frunze – iele şi

stele – desprinse – toate – de pe ramuri imaginare – care

niciodată nu s-au văzut – dar te-au ţinut în umbră

ca pe un necunoscut

 

rănile din anii trecuţi – acum pufoase dar

cu atât mai dureroase – ale

fructelor – îngrăşate cu lumină şi

jind – prin nori rătăcind

din nou sângerând

îţi aduc veşti despre o cameră mobilată – în care

s-a tolănit – de-o vreme – un

străin – şi-ţi bea ultimul vin

 

…Dumnezeu s-a suit pe-o scară – dar

văzând cum s-au aşezat lumile şi cum

fără nicio măsură – fără umbră de mister şi

bun-simţ – s-au umflat şi-au crescut

se dă jos iară

***

ERA ÎN AMURG

 

era  în amurg

 

cavalerul în negru mă aştepta la povârnişul

dinspre pădure: era palid şi-ncruntat

şi-a azvârlit peste mine – mantia

neagră – voind parcă – din mine

să înţeleagă

 

pentru prima oară – corbul nevăzut din

ceruri – a cântat

 

era în amurg – şi deodată – toate frunzele – cascadă de

neîndurat – s-au prăvălit peste mine – cu ochii deschişi

arzători: era linişte – ca-n

nori

 

cavalerul şi-a tras mantia înapoi: am rămas gol – cu

luceferi pe umeri şi-n

frunte – era

ca după o nuntire de munte

 

stele multe au lătrat în limba cea uitată a

mea – şi m-am prefăcut că sunt de acord

nu mai e lume – nu mai ai

nume – doar cavalerul

amurgului – venit

din Nord

 

tremură de frig gândurile – un pescăruş rătăcit

a trecut peste inima mea – şi o a

răcit – dar cât de

grăbit

 

sună din tamburine – surd – copacii măririi

sună din valuri urmaşii ursirii – ba chiar

urşii se iau după constelaţii – şi

află unde mi-e ascunsă

odalisca cea tunsă

 

mi-e frică de ţipătul pescăruşilor – că-l vor trezi

pe moşul din stele – pe moaşa-ntre iele

că se vor deştepta chiar greul pământului şi

greierele de ametist – şi-mi vor cânta

dezacordat – concertul lui

Liszt

 

scotocesc adânc prin buzunare – după

lumină: nu găsesc decât orbi însetaţi de

lumină – şi scânteia

de vină

 

sunt bucuros de oaspetele păcat – şi în faţa

lui m-am plecat: am luat apă cu pleoapele

din agheazmatarul lunii

 

şi  – fluierând ceva ce nicicând n-am înţeles – dar

acum am văzut – am plecat

 

…niciun cavaler în negru – de atunci – nu m-a mai

căutat – ori  – sub pădure – aşteptat – nici

încruntat – nici neîncruntat: şi

doar atâtea amurguri – de atunci până

la noapte  – în fântâni – au

scăpătat…

***