…viaţa nu trebuie aruncată la coşul de gunoi!

De vorbă cu mine

Ochii reci de lună mă pândeau subtil prin fereastra larg deschisă, iar un vânt cu miros da vară surâdea în jurul meu. Stăteam la birou, îmi amintesc bine şi acum, cu un caieţel roşu în mâini: jurnalul gândurilor mele.

A fost o zi lungă şi grea, plină de durere şi de sentimente confuze. Am plâns atât de mult lângă groapa bunicului trecut în lumea umbrelor mult prea devreme, încât mama, când m-a văzut, s-a speriat aşa de tare, m-a luat de mână şi, cu paşi grăbiţi, m-a dus înapoi în sat, în casă: casa bunicilor. M-a lăsat în grija unei mătuşi care pregătea masa. Într-o clipă de neatenţie din partea ei, am intrat în camera unde fusese nu cu mult timp în urmă, sicriul… Tăcere! Ştiu că am deschis tremurând uşa şi privirea bunicului din tabloul agăţat pe perete mi-a pătruns inima.

Şi atunci am înţeles: avem o singură viaţă ce nu trebuie, pe cât posibil, ratată; ea trebuie trăită în aşa fel încât să nu pierzi nici o clipă degeaba,  pentru că nu ştii când vine ziua în care totul se încheie fără să fi întrebat dacă vrei sau nu, sau măcar anunţat!

Pentru o secundă, am avut impresia că plutesc: Trăiesc! Trăiesc! Trăiesc! Şi repetam în neştire aceste cuvinte, fără să le înţeleg sensul.

Dar azi, când conştiinţa mea se aventurează dincolo de vremuri, sunt sigură că acela a fost momentul în care eu am conştientizat că exist! Tot ce ştiu acum este că eu sunt aici, că viaţa există, că straşnica piesă continuă şi că pot şi eu contribui cu un vers…Şi nu piedicile vieţii de zi cu zi sunt cele care îi înnebunesc pe oameni, ci regretele zilei de ieri şi frica zilei de mâine. Aceste lucruri ne răpesc ziua de azi.

Şi oricum, dacă stai prea mult să judeci, nu mai ai vreme să trăieşti! Iar eu vreau să simt că sunt vie.

Lumea e plină de întrebări, dar de ce să-mi pierd timpul căutând ceva ce oricum nu vom găsi, şi nu pentru că nu ar exista, ci pentru că, poate, nu ne este dat nouă, oamenilor, să aflăm…cel puţin, nu încă! Şi atunci, de ce să mă încăpăţânez să caut răspunsuri?

Entuziasmul este foarte necesar mai ales când faci primii paşi…

De multe ori, după un eşec, viaţa ne surprinde ascunşi într-un colţ, cu ochii în lacrimi. E în firea umană ca atunci când pierdem, să suferim, să plângem şi să cerem explicaţii. Iar când nu avem pe cine lua la rost pentru eşecul de care am avut parte, ne închidem în noi înşine şi acuzăm viaţa de nedreptate.

Însă e foarte important şi necesar că de fiecare dată când pornim pe un drum nou, să o facem plini de entuziasm. Cu alte cuvinte, plini de vise, cu optimism şi cu încredere în propriile noastre forţe.

De reţinut este că nu trebuie să cedăm sau să renunţăm la ceea ce ne-am propus doar pentru că viaţa, din când în când, ne pune piedică… Ai căzut? Nu-i nimic! Te ridici ca şi cum nu te-ar fi văzut nimeni, te prinzi de o fărâmă de speranţă şi mergi mai departe! Te-ai lovit? Problema timpului! Lasă-l pe el să o rezolve!Dar ia viaţa aşa cum e ea. Nu te teme chiar dacă atunci când te aştepţi cel mai puţin întreaga lume ţi se descoperă precum o carte abia deschisă. Primul pas e întotdeauna cel mai greu, dar să nu-ţi fie frică de mister, fiindcă dacă nu ar fi necunoscut în lume, viaţa omului nu ar mai avea nici un farmec! Păşeşte fără a privi în urmă; nu vei cădea în gol atâta timp cât entuziasmul îţi răscoleşte sufletul… Mergi acolo unde vrei să mergi şi fii ceea ce vrei să fii!

Neil Armstrong, cu sufletul încărcat de încredere, a reuşit în cele din urmă să pună piciorul pe lună: “un pas mic pentru mine şi un pas mare pentru omenire!”

Un caz mai recent e cel al României care, precum un copil speriat, pierdut şi regăsit, a fost luat de mână de U.E. şi înscris la “şcoala civilizaţiei”. De acum, plin de dinamism, cu multe planuri şi speranţe, tot ce are de făcut este să “înveţe” pentru a-i ajunge pe ceilalţi “elevi din urmă”. Şi va reuşi doar dacă flacăra entuziasmului va continua să ardă!

La propriu, primul pas îl facem cu toţii atunci când învăţăm jocul de-a mersul. Pe urmă, toţi paşii pe care îi facem sunt cei spre viitor, deşi, ce-i drept, acesta e cam nesigur. Trebuie să riscăm să mergem pe cărări neumblate, căci dacă un om înaintează cu încredere întru îndeplinirea viselor sale, va avea parte de un succes îndeobşte neaşteptat!

Tu de ce nu ai putea?


O viaţă nefolositoare e o moarte timpurie!

Încă de la primul pas, ne îndreptăm spre moarte, căci viaţa, această ţesătură subţire de spaimă şi de speranţe, e destinată pieririi. Ceea ce e însă important e să nu o lăsăm să treacă degeaba, căci…

.…moare câte puţin cel ce se transformă în sclavul obişnuinţei, cel ce nu călătoreşte, cel ce nu citeşte, cel ce nu  ştie să asculte muzică, cel ce nu caută harul din el însuşi. Moare câte puţin cel ce evită pasiunea, cel ce distruge dragostea şi nu se lasă ajutat, cel ce evită emoţiile care învaţă ochii să strălucească şi sufletul să vibreze. Moare câte puţin cel ce nu îşi schimbă existenţa, nu vrea să construiască ceva nou sau nu vorbeşte cu oamenii pe care nu îi cunoaşte, cel ce îşi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia ce nu se mai opreşte, cel ce abandonează un proiect înainte de a-l fi început, cel ce nu întreabă de frică să nu se facă de râs, sau nu răspunde chiar dacă are un răspuns! Moare câte puţin cel ce nu riscă certitudinea pentru incertitudine pentru a-şi îndeplini un vis!…

Recunosc că ideile de mai sus nu-mi aparţin în totalitate, întrucât le-am găsit în mici filmuleţe, numite pps-uri, însă m-am gândit să vi le împărtăşesc şi vouă căci mi se par pline de adevăr. Mă bucur că există oameni sensibili, deschişi, care se ocupă cu realizarea acestor filmuleţe! Din păcate, pe piaţă au apărut şi pps-uri mai puţin creştine şi fără bun gust, dar asta nu diminuează deloc efectul celor originale!

A vorbi despre moarte nu mai este de mult un subiect tabu. Mijloacele media, de la reviste şi cărţi, până la internet şi televizor, dezbat această temă non-stop! Dar ţin să precizez că, deşi e doar un bun de unică folosinţă, viaţa nu trebuie aruncată la coşul de gunoi!

Scriam aceste rânduri şi brusc, privirea îmi aluneca pe titlul auriu al unei cărţi din biblioteca personală:  “Omul şi Moartea”, cugetări culese de Ştefan Şt. Moroc… am citit-o, iar acum mă întreb: oare murim ca o stea sau ne prăbuşim ca un meteorit? Simţim oare impactul destrămării?…