Aşa a fost să fie. De trei zile şi trei nopţi, să curgă  din Cer, zăpada, aşa cum curgea din ciur, în căpistelea mamei, făina pentru cozonaci. […]


 

Aşa a fost să fie. De trei zile şi trei nopţi, să curgă  din Cer, zăpada, aşa cum curgea din ciur, în căpistelea mamei, făina pentru cozonaci.
Credeam că vine sfârşitul lumii.
În casa noastră, aşa cum era obiceiul locului, se adunaseră mai toţi înţelepţii satului.
În jurul mesei, pe scaunele de lemn făcute de tata chiar în iarna trecută, nenea Ion, neica Badea, Culae Izvor şi Traşcă Pricopsitul, sorbeau cu plescăituri regulate, tuica fiartă, din bărdăcile de pământ, cumpărate de mama , de la târgul de Sfântul Ilie.
– Dacă nu se opreşte, Doamne, în câteva ceasuri ne acoperi, zise mai mult decât speriat, nenea Ion. Şi nenea Ion nu este omul care să se sperie, cu una, cu două! A făcut războiul, a fost cuceritorul Odesei, are Crucea de fier pe cămaşa de in, ascunsă de comunişti, în laviţă…
Când scoate o vorbă, nenea Ion, noi, copiii, ne ridicăm în picioare!Aşa ne-a spus tata. „ Să staţi în picioare ori de câte ori vorbeşte nenea Ion. Vorbele lui sunt pentru noi, rugăciuni”.           
– Chiar, o să ne acopere? S-o fi supărat, El, aşa de rău, pe neputinţa noastră? Eu zic să mai aprindem oleacă, bobii de tămâie, şi să lăsăm aprinse lumânările de la Icoană. Nu se poate, nu se poate să nu se oprească. Aşa a nins şi anul trecut…Nu vă amintiţi? Curgea gheaţă din Cer şi era gata-gata să ne acopere, şi dintr-o dată, aşa ca din senin, când am aprins ultimele boabe de tămâie şi când s-au terminat de ars lumânările, s-a oprit… A dat chiar soarele şi până seara a început să se topească, încet-încet… Nu cred că Dumnezeu şi-a uitat de noi, nu cred că ne lasă aşa…
Vorbele tatei se rostogoleau peste capetele noastre şi parcă nu aveau unde se opri. Privirile tuturor erau lipite de ferestrele  deja acoperite pe jumătate  de albul curat al zăpezii.
Nenea Culae Izvor începu să vorbească mai mult pentru el, dar cu patimă.
– Nu, nu  ne lasă! Măi, frate Ioane, şi frate Badeo, Dumnezeu nu ne mai poate lăsa tot pe noi… Nu ne ajunge câte ne-a aşezat pe cap?  Nu ne vede El, cum am ajuns noi de râsul lumii? Cine s-a mai luptat cu ruşii ca noi, cu nemţii, ca noi, cu ungurii, ca noi, cu americanii… Ce păcate să avem noi, aşa de mari, aşa de grele, aşa de neiertat, că trebuie să murim acoperiţi de zăpezi? Ş-apoi , fie şi aşa, noi suntem nişte păcătoşi, nişte nemernici, dar animalele, vitele din grajd, oile din saivan, păsările din coteţe… Astea sunt toate suflete nevinovate, absolut nevinovate!  Vă spun eu! Este numai un semn, un semn că ne-am trădat Credinţa. Dacă nu ne-am fi trădat noi Credinţa…
– Asta aşa e, grăi şi mama. Nu vedeţi? De la o vreme, ne-am rătăcit de tot, ne este frică să mai mergem la sfânta biserică, ne este frică să ne mai şi închinăm! Ce oameni am fost, ce viaţă  am trăit… Cum veniră nenorociţii ăştia peste noi, cum ne uitarăm de Dumnezeu…
– Am trăit, aşa este, am trăit. Am trăit liberi, am trăit în omenia noastră , cu durerile şi necazurile noastre. N-o să-i spunem noi acuma lui Dumnezeu că ne-am săturat de viaţă…O să plătim toate păcatele pe care le-am făcut, asta o să facem. Şi o să-l rugăm să ne ierte. El şi numai El ştie câtă suferinţă este în sufletele noastre, câtă umilinţă îndurăm de la ruşi şi de la oamenii lor! Măi, fraţilor, Dumnezeu nu ne prăpădeşte  pe noi până nu prăpădeşte, mai întâi ciuma asta roşie care ne-a cuprins sufletele. Numai după ce o cădea Răsăritul, ţine-ţi minte de la mine, o să ne vină şi nouă rândul! Aşa stă scris în Carte!Cine nu ascultă vorbele Sfintei Cărţi, să se teamă şi să plângă…
Vorbele lui nenea Traşcă Pricopsitul, ni se înfipseră, aşa cum spuse el, cu frică, fiecăruia, în suflet .
– Hai să spunem „Tatăl nostru” şi să ne amintim că mâine este Sfântul Crăciun, şi o să vedeţi voi că potopul ăsta alb se opreşte, mai zise nenea Traşcă şi, fără să mai aştepte vre-un semn de la noi, începu să spună tare şi rar, ca dangătul clopotului mare de la biserică „Tatăl nostru”!
Ne-am aşezat cu toţii în genunchi şi am început să spunem, după nenea Traşcă „Tatăl nostru”.
-Tatăl nostru, care-le eşti în Ceruri…
Se zguduiau pereţii, se zguduia casa şi pământul… Parcă se instalase  în casa noastră, Corul cel mare, desfiinţat de curând, al  bisericii! Auzeam clar, cum fiecare vorbă din rugăciune se loveşte de pereţii casei, de uşa de la intrare, de plita sobei încinse, şi legată definitiv  de sufletele noastre,  se ridică spre Cerul nevăzut , dar ştiut şi simţit de toţi, undeva, deasupra casei.
Niciodată n-am spus „Tatăl nostru” cu atâta convingere, cu atâta credinţă…
Când ne-am ridicat în picioare şi ne-am închinat, ferestrele casei noastre erau cuprinse de lumină, pentru prima dată, după trei zile de urgie.
– Asta a fost, zise nenea Ion. Priviţi şi continuaţi să vă închinaţi!  Ne-a auzit, şi din nou ne-a iertat. Doamne, Doamne, ce mare eşti, ce îndurător eşti, cât de mult iubeşti Tu, Neamul ăsta păcătos! Priviţi afară. Închinaţi-vă şi priviţi afară! Ne-a auzit şi ne-a iertat. Nu mai ninge. A dat soarele. A dat soarele…
Muţi şi înspăimântaţi, am privit afară. Nenea Ion avea dreptate. Niciun fulg de zăpadă, nicio urmă de vânt. Numai lumin a orbitoare a sorelui punea încet dar sigur stăpânire pe curtea noastră, pe casa noastră, pe inimile noastre .  
Am rămas, aşa, uimiţi, cu degetele împreunate făcând semnul Crucii, cu ochii lipiţi de sticla geamurilor încă îngheţate şi cu buzele înfierbântate de focul Sfintei rugăciuni. Singurul stăpân pe vocea lui,  nenea Ion, a spus:
Mâine, mâine se naşte Iisus! Asta este, oameni buni, mâine se naşte Iisus! Să mergem cu toţii la biserică şi să lăudăm Naşterea Domnului, aţi înţeles? Să lăudăm Naşterea Domnului, şi nimeni, niciodată, n-o să ne poată face nimic…
Ia mai pune, măi, frate Badeo, o ceaşcă de fiertură…