Nu-mi puneţi pe cap fărădelegile
şterse din coroana bătută-n rugină!
Locurile bântuite de stafii de gheaţă
ninse cu fluturi de sânge, măştile râd
unde-şi calcă pe urme tiranii.

Acolo noaptea-şi iubeşte stăpânii,
cu ura iubirii înregistrată-n memorie.
Punţi delirante, arcuri peste mări,
femeile pleacă în stepele răsăritului,
marginile lumii se îndepărtează.

Se smulg aripile la îngeri, păsările simt durerea;
prin aer sunt zburătoare metalice.
Penele desenate, simbol cu semne ciudate,
o femeie poartă numele unei cifre,
şi dragostea se consumă pe căi imaginare.

Nedumerit, mă întreb:
“Mirosul tău de femeie cu cine-l împarţi?”
Eu nu voi distinge nimic –
până la tine e cale de o stea.