sau ce multe doruri de dor încolțesc,
nu știu iubirii să aduc ofrande,
dar îți știu albastrul ochilor
vinovați, flămânzi…

Iubite,
ești de vină pentru  
așezarea bătăilor inimii deasupra sfinților pictați în altar,
pentru orbirea noastră,
pentru jertfa tăcerii…
Mi-ai spus că acest drum duce spre veri,  
de aceea l-am ales…

Urc încrezătoare, împrăștii scântei,
încă un pas,
nu este doar o floare de vară,  
este o poiană în mii de petale,
simțuri într-un tril haotic,
aleg,
alerg
nu pot cuprinde adâncurile absolutului,
durerea fericirii,
foamea,
foamea de cuvinte
care vor
să-și zidească eternitatea în noi.

Este timpul să despici existența, ideea de a fi în două,
ca pe un fruct,
să gust pentru prima oară,
numai așa va coborî copilul din icoană zâmbind…