-Ce ai, prietene?, mă întrebă prietenul.

-Nimic, am răspuns.

-Cum aşa, nimic? Nu înţeleg, cum poţi să ai nimic?

-E mai greu să îţi explic, nu aş vrea asta acum…

-Şi totuşi, cum naiba poţi să ai nimic?, mă întrebă înainte prietenul.

Îi simţeam curiozitatea şi totuşi mă gândeam cum aş putea să-l fac să înţeleagă mai bine.

-Vezi, e la fel cu tăcerea. Nu îmi poţi auzi vorbele pe care nu le-am rostit, dar asta nu înseamnă că nu le-aş fi putut rosti, măcar şi în gând. Dar nefiind auzite, pentru toţi ceilalţi vor fi inexistente, adică nimic. Înţelegi?

-Nu.

-Bine, atunci uite, altfel: când mă întrebi ce am eu îţi spun în continuare că nimic. Dar tu, auzind răspunsul meu, vei încerca aproape fără voie să defineşti acest nimic, înţelegând prin cuvântul acesta ceva îndeobşte cunoscut. Dar tocmai aici e secretul pe care încerc să ţi-l explic: nimicul, aşa cum cred oamenii, poate căpăta orice înfăţişare închipuită. Şi de fapt nu este decât… nimic. Imaginează-ţi un punct foarte mic, alb, într-o imensitate întunecată, neagră. Nu l-ai putea vedea, pierdut în acea imensitate, dar, imaginându-l, el există şi trăieşte, deşi poate fi nimic.

-Cred că ai luat-o razna, îmi răspunse prietenul privindu-mă ciudat.

-Nu, de loc, ascultă-mă înainte. Când te gândeşti la nimicul celorlalţi, vei cădea în capcana lor inconştientă şi vei dori să îl defineşti la fel cu ei toţi, dar eu, acum, îţi arăt că nu este aşa. Nimicul ăsta e numai aparent inexistent, dar de ce nu te gândeşti că ar putea avea orice formă, fie ea vizibilă sau nu, imaginată sau nu? Că ar putea fi un aluat din care se pot plămădi până şi gândurile… Poate chiar un alt aspect al universului, conţinut în unicitatea lui? Desigur, mă vei întreba de unde provine acest aluat, iar eu îţi voi răspunde că este chiar nimicul. E greu, nu-i aşa? Dar acum doar atât îţi pot răspunde când mă întrebi ce am, ca şi cum tu nu ai şti deja toate astea…

-Bine, dar e teribil de greu!, îmi răspunse prietenul după ce se gândi un pic. Nu poţi decât să te simţi copleşit sub povara acestui nimic, despre care tu îmi dai de înţeles că este totul.

-Nu mă simt poate copleşit decât de alegere. Ce aş putea să alcătuiesc eu, simplu om, cu puterile astea dumnezeieşti? Asta mă cam sperie, posibilitatea unei materializări aproape nelimitate a  conceptului ăstuia de nimic. Poate e doar o idee, un fel de început explodând mereu, încă nu ştiu exact, dar tot el îmi va da răspunsul. După ce voi fi obosit timp de mai multe milenii în a relua iar şi iar materializarea lui, în tot felul de chipuri şi gânduri. Acum, aici, am nimicul cu mine, să ştii! Mă vei întreba dacă mă simt puternic? Îţi voi răspunde că mă simt ca şi el, nimic. Nu copleşit, nu obosit, nu învins, ci pur şi simplu conţinut de el. Ca tăcerea, cum îţi spuneam mai înainte.

-Vezi altfel în tăcere?, mă întrebă prietenul.

-Încearcă, i-am răspuns. Vei vedea şi tu.

Parcă supărat, dar de fapt îngândurat peste măsură, prietenul meu tăcu. Nu voisem să-l supăr sau să îl conving, dar simpla întrebare a lui mă dusese către… nimic. Un lucru teribil de greu, deşi sarcina mea ar fi putut părea înjumătăţită cu ajutorul lui.

A lua sau a da nimicului totul, ori totul nimicului? Era asta o cheie sau un mister de nepătruns? Înţelegeam că nimicul şi totul nu sunt contrarii care se completează, ci doar că nimicul este în realitate, în orice realitate, inexistent… Ceea ce poate lipsi, păcălindu-mă de cele mai multe ori, este percepţia, dincolo de tot ceea ce puteam imagina. Şi mi se părea aproape imposibil să alcătuiesc o posibilă transformare, de orice fel, din nimic. Doar dacă nu imaginam o schimbare a percepţiei.

Aproape fără să vreau mă gândii atunci la Dumnezeu.

Mi-au venit în minte în clipele acelea şi alte chestii asemănătoare, cum ar fi conceptele de nimeni sau de niciodată… De ce e imposibilă negarea lor? Dar în acelaşi timp cum le poţi defini, doar prin lipsă, absenţă sau în care alt fel? Sunt doar un joc al cuvintelor inventate? Cum să înţelegi ce este niciodată, doar lipsa timpului, a unei anumite secunde numite odată? La fel, cum poate fi cineva nimeni? Definit prin non-existenţă, poate chiar prin nimic? Nu pot crede că nimicul este atât de util prin… nimicnicia lui.

Apoi i-am vorbit prietenului despre împărţirea la zero, adică la nimic. Matematicienii cunosc bine această operaţie de împrăştiere în infinit, ca o lege care nu poate fi schimbată uşor fără un efort imens de imaginaţie.

-Cum să împarţi ceva la nimic, ce poţi să dai când nu ai cui? E ca şi cum nu ai avea acel ceva, deci de fapt ai… totul, dar împrăştiat în nimic,  lucru care ar putea părea paradoxal de-a binelea… Iar cei din vechime, ca să poată defini chestia asta imposibil de definit, s-au păcălit singuri, inventând cifra zero. De fapt, doar un cerc, menit să închidă în el nimicul… Dar nu închide decât ceva, locul acela din interiorul său, iar acesta e cu siguranţă diferit de nimic, nu-i aşa? Iar dacă ne gândim ce puteri formidabile poate căpăta un zero, sau un număr de zerouri, în poziţia relativă  faţă doar de aceea a unei virgule… Pe mine, cel puţin, nu mă poate mulţumi explicaţia asta a lor. Înţelegi acum cât de greu e să poţi vedea nimicul în afara conceptelor omeneşti, în esenţa lui pură? Oare există? Oare nu? Sau doar cel ce se gândeşte la el îi îngăduie astfel să existe? Având nimic, poţi să ai totul? Nu în posesie, ci în înţelegere, ca şi cum ai fi tu însuţi acel ceva, nimicul, dar în realitate eşti doar tu… Şi, fiind, nu poţi să fi nimeni şi mai cu seamă niciodată, nu-i aşa? Ție ţi-ar plăcea să te simţi nimeni, nimic, niciodată, toate deodată?

Am tăcut din nou. Ne gândeam împreună sub cerul înstelat al serii de august. Nu ne era somn de loc. Adia un vânt molcom şi plăcut, iar în clipa aceea m-am gândit că florile dorm şi somnul le purta poate în locul menit lor în cer, aşa cum ne e destinat şi nouă în timp ce dormim. De acolo, întoarcerea înapoi la trezire are parcă numai o undă de uitare a unui vis. Ca o întoarcere din moarte, dar amintită cumva. Cum simţeau florile nimicul? Dar stelele?

-Cred că toate astea pot fi acceptate numai în ideea existenţei timpului. Fără el, în absenţa acestui altceva, viaţa nu ar exista. Aş putea să înţeleg viaţa ca pe nişte nesfârşite cristalizări ale timpului. Poţi face timpul să fie egal cu zero, sau cu… nimic? Ar putea în felul acesta Dumnezeu să nu ne mai respire, pe noi sau pe flori, deci să nu mai existe, adică să fie tot… nimic? Nemişcare nesfârşită? Nu ştiu dacă asta poate exista, nici măcar în imaginaţia cuiva. Priveşte peste tot în jur, totul se mişcă, mai iute sau imperceptibil, dar continuu, nu se opreşte, nici măcar în miezul atomilor sau la temperaturi de zero absolut, nicăieri… Poftim, altă ciudăţenie, nicăieri… Şi asta legată obligatoriu de spaţiu, dar şi de timp, altfel… Cred că ne cam ajunge pentru acum, nu-i aşa?

M-am oprit, devenea din ce în ce mai complicat şi tocmai asta nu voisem la început, aşa că bietul meu prieten clătină din cap ca şi când m-ar fi socotit iremediabil pierdut pentru el.

-De asta îl simt pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeul tuturor schimbărilor. Şi să ştii, prietene, că nu hulesc de loc. E ca şi cum ai dori să supravieţuieşti în orice condiţii, i-am mai spus. Dar nu poţi depăşi mai mult decât o moarte, care de altfel nici măcar nu există, ca o altă dovadă a acestei neîncetate schimbări… Sau ca şi cum ai dori să urci cât mai sus cu putinţă, dar nu poţi să urci mai sus de locul menit numai ţie în imensitatea cerului. Acolo  dispar alte concepte, cum ar fi cel de câştig sau cel de pierdere… Nu uita de cifra zero şi mai cu seamă de puterile ei, deşi au dorit-o a fi doar… nimic.

Am tăcut.

-Vezi? Doar metamorfoze nesfârşite, i-am spus, arătându-i Calea Lactee de deasupra capetelor noastre.

Prietenul meu tăcea. Privi îndelung cerul senin al nopţii. Sunt aproape sigur că mă socotea dacă nu nebun, măcar într-o dispoziţie mai stranie. Ştiam că se va fi gândit şi el poate vreodată la toate astea. Discutând împreună simţeam că putem deveni mai bogaţi în idei, unul primind ideea celuilalt. Deşi tăcea, tocmai din pricină că îmi era prieten, ştiam că odată, cândva, îmi va dărui ideile lui despre nimic, nimeni sau niciodată. Îi mulţumeam dinainte şi ştiam că îi voi putea înţelege starea deosebită în care se va fi aflat atunci.