În loc să privim în față
Oamenii, privim în oglinda orbitoare
A orgoliului propriu,
O durere de dinți ne doboară,
Devenim iar oameni,
Ca oamenii.
Tu, cel onorat  cu titluri și premii,
Ce mândră îți flutură barba,
Tresaltă  bărbia cu toată mândria,
Dar piedestalul pârâie, plânge,
granitul se frânge,
redevii om ca toți  oamenii,
bun ca o pâine,
de mâine.

Adio poate fi odios, un cuțit
Sau o floare pe un mormânt neînceput,
Mai mulți prieteni găsești
În lumea necuvântătoarelor,
Eu regret și moartea peștelui agățat
În cârlig, un cuvânt e un om,
Poate muri.
Zidul din spatele nostru tace,
În timp ce o ploaie de gloanțe
Străpunge aerul cald.