Navetist spre tara mea

    Noapte bezmetică, fără nimic din emoţiile treziei chinuite de dinaintea unei călătorii asteptate. Nu vreau să plec. Iar umbrele se alungesc pe pereţii casei străine din Bucureştiul din care am fugit mereu, oraşul abia adormit care-şi scutură praful peste cerul meu, cerul pe care l-am adus cu mine, acelaşi. Cerul murdar.Nu dorm. Aştept tăcut soarele privind rotirea umbrelor electrice în ferestre. Sunt patru ferestre în casa străină. Ştiu că nu mă pot izbăvi de această plecare şi golul se cască sinistru ca într-o orbită  pustie. Abandonez dansul luminilor, nu mai aştept.În bucătăria strîmtă, deşi nu sunt fereste, zorile mă înfăşoară într-un aşternut de lumină, le simt dincolo de perete. Sau poate soarele electric, sau poate miile de dimineţi ale mele în bucătării strîmte, zeci de bucătării, sau poate mirosul familiar al cafelei mele sau poate aceeaşi ţintă a privirii, oriunde, oriunde, mă învăluie în mirosul zorilor. Nu vreau sa plec din nou, navetist resemnat spre ţara mea, vreau burghez să aparţin uneia dintre ele, de facto, să nu simt străinătatea Rusiei mele abandonate de mai bine de trei sute de ani. Vreau să reîntîlnesc bătrîna femeie de serviciu din institut în dimineţile mele, singura cu care am putut împărţi bucătăria străină, cu poveştile ei tandre de blîndă bătrînă, cu măturile, cîrpele şi prafurile ei abandonate pentru cafeaua cu mine. Vreau să-i găsesc pe oamenii ţării mele.

    Plec în ţara ceţoasă a lui Cehov, cel care a înţeles, pentru a-l căuta. Va trebui să scriu despre el. Cum să împart crunta tristeţe a adevărului lui Cehov?   Îmi apăs tîmplele dureroase de insomniac, închid ochii. Mă simt în siguranţă în încăperea fără ferestre, ca într-o celulă. Doar gratiile uşii blocate spre balconul comun mă sperie. Îmi amintesc de Petrovici, eroul lui Makanin. Îmi spun ca el, să nu mă tem, lumina e doar dincolo de pătratul ferestrei. Pătratul împăienjenit al lui Malevici.Telefonul îmi sună, funcţionar riguros trezindu-se pentru o nouă zi. Îi zîmbesc ca unui cîine aducîndu-mi ziarul într-o duminică în care aş avea cel mai puţin nevoie de el. Trăiesc hipnotic tot ceea ce ştiam că va fi. Un alt telefon, vocea stridentă a femeii străine care nu înţelege unde cer un taxi, adresa silabisită, oraşul bleumarin împestriţat de lumini, şoferul morocănos care mă ajută să fug din Bucureştiul pe care nu vreau cu nici un chip să-l văd trezit înainte de a mă ascunde. Mă întîmpină figurile senine, studenţeşti din gară, care n-au dormit nici ele, de emoţie. Pleacă la Moscova, poate pentru unii prima plecare din ţara lor, chipuri agitate, nedormite, prezenţe gălăgioase, aproape vulgare, schimbînd ultimele fraze cu alaiul de mame, mătuşi, iubiţi, primind sfaturi tandru-îngrijorate, împărtăşind planuri, cunoscîndu-se.”Cît despre mine,/ Eu sunt făcut din atîtea muzici/ Şi din atîtea nimicuri care m-au ars şi m-au fascinat…”, îmi recit, aproape instinctiv, cu gîndul la muzicile sufletelor acestora surescitate care nu se văd între ele.M-am căutat plecînd din Gara de Nord în nenumărate direcţii.

    M-am obişnuit cu acest spaţiu al permanentei aşteptări. Aştept şi acum refugiul inutil într-un tren care traversează întreaga zi alte oraşe romîneşti, provinciale, soiuri de Bucureşti retard. Mă tem, nu vreau să plec în singurătate, două zile înspre nicăieri. Aud sonoritatea metalică a aceleiaşi femei parcă, cea care nu înţelegea unde sunt. „Nici eu nu ştiu unde sunt, doamnă…” am vrut să-i răspund. „ Şi de ce sunt  unde sunt.” Am tăcut, silabisindu-i apoi adresa străină. Plecam să-l caut pe Cehov. Trebuia să plec. Vocile se precipită, taţii înţepenesc pe mînerele geamantanelor, saltă zecile de kilograme tîrîndu-le spre capătul peronului. Părem un covoi muncitoresc plecînd pe şantier cu hei-rup. Ne aglomerăm ca o turmă, gîfîind, în uşa îngustă a vagonului. Glasuri amestecate îşi probează stridenţa, nimeni nu ascultă de nimeni.Urc lăsînd în urmă valiza care trece peste capul meu într-o caravană de geamantane, plase şi genţi.Vagonul zece. Fereastra, ochiul cu care voi privi a nu ştiu cîta oară drumul spre ţara mea. Mă refugiez în seninul ochilor conductoarei, îi vorbesc ruseşte. Traduc pentru studenţii mei. Nu sunt decît cîţiva cei care m-au ascultat cu pretinsă timiditate un semestru, dar cu toţii ar putea fi studenţii mei, veşnic scormonindu-şi memoria după cîte un cuvînt din limba asta molatică, străină de ei.Întîmpin din uşă, privind-o, casa mea cu patru paturi înguste, casa mea pentru două zile. Mă scald în lumina dimineţii tîrzii din fereastră, o las să mă scalde fără s-o privesc, îmi gospodăresc avutul de navetist pe măsuţa murdară pe care Katia şi-a scrijelit cîndva numele. Coridorul mai poartă încă, împovărat, zecile de trupuri în neastîmpăr care simt că au plecat deja din ţara lor. Voci amestecate, sonorităţi exclamative, oameni care se descoperă, povestind despre orice, împotrivindu-se parcă legănatului aceluia curios de tren ,  sprijinindu-se de pereţi, de mînere, de ferestre. Poate că nu-mi e indiferentă ţara din care plec. Poate de aceea refuz s-o privesc, n-o voi privi o zi întreagă, pentru că nu vreau să plec. Mă copleşeşte singurătatea mea în cuşeta cu patru paturi, mă tîngui tăcut. Îmi spun alinîndu-mă, ca o rugăciune neînvăţată pe de rost, ca pe nişte versete, cuvintele lui Noica: nicăieri nu eşti mai singur decît suspendat într-un tren, nici în locul din care ai plecat şi nici în cel în care vei ajunge, în mişcare, înghesuit printre oameni, printre bagaje, totuşi singur şi nicăieri. Nicăieri de singur.  Zac în liniştea adormită a vagonului, inhalînd soarele ca pe un drog. Ştiu că este ultima mea porţie de vară. Mă va întîmpina toamna crizantemă ca în ziua morţilor pentru o vreme, toamna galben-moscovită, doar pentru o vreme, poate o zi, după care Moscova se va acoperi de cenuşă, stranie şi rece. Alerg după ziua aceea, mă voi desfăta cu ea de bun venit şi voi aştepta apoi îngrozită să se coboare ninsorile. Şi-l voi căuta pe Cehov.Citesc în baia de soare şi fire de praf dănţuindu-mi deasupra filelor, îmi găsesc un nou şi solidar prieten în căitul homo faber. Refuz în continuare să privesc pe fereastră. Mi-i străină Moldova profundă, iar drumul ei, acelaşi pe care şi l-a ales de străbătut acum rapidul Sofia-Bucureşti-Moscova, drumul ei sărac, fără nimic pitoresc, mi-i dintotdeauna indiferent ca un iubit părăsit fără regrete.

    Îmi ridic privirea spre fereastra acestei odăi pe şine în Iaşiul încăpăţînîndu-se să-şi păstreze aerul văratic, abandonez în cîteva secunde tabloul gării, întorcîndu-mă în cochilia care mă poartă spre ţara mea. Asfinţitul îmi surprinde din nou temerile. Sun, aproape panicard, din vamă, orice om care mi-a fost sau nu prieten. Împart cuvinte de rămas bun, iertări, încurajări, regrete. Sorb fiecare cuvînt îngrijorat al mamei, mama mea naivă ca o fetiţă, mă deziluzionează hîrşîitul bolnăvicios al telefonului fără semnal la capăt de ţară. Iar atunci cînd ecranul rămîne orb, ştiu deja că sunt un om al secolului meu tehnicizat, îngrozit atunci cînd maşina nu-l poate seconda. Sau poate un om îngrozit de singurătate. Şi mai ştiu că nu mi-i indiferentă ţara din care plec, nu mi-i indiferentă pentru oamenii ei care m-au bucurat, durut, intrigat, oamenii mei.  În celula  cu patru paturi doi vameşi se prezintă protocolar, îmi răsfoiesc paşaportul, cercetîndu-mă odată cu valiza. Nu duc cu mine nimic interzis cu excepţia sufletului.Trenul nostru îşi schimbă roţile, confirmîndu-mi că spaţiul ex-sovietic e pregătit să ne primească. Nu-mi pot cenzura minţii să facă aceaşi conexiune ca întotdeauna în momentul suspendării noastre, războiul, istoria evenimenţială, Berdiaev, Kundera şi originalitatea aproape  duios hilară a oamenilor ţării mele. De sub preşul suflecat al casei mele bărbatul ridat şi mut scoate la iveală nituri înnegrite, uriaşe, pe care mi le aruncă la picioare, indiferent. Izbitura seacă, opacitatea celui care execută mecanic în fiecare zi acelaşi ritual tehnic şi eu, ghemuită ca un orfan cu această ofrandă la picioare, temîndu-mă să nu mă atingă.

    Muncim. Irina Prozorov la telegraf.Aud răsunînd vocile încîntate ale celor care simt importanţa lor de voiajori ridicaţi de braţele înnegrite ale mecanicilor plasînd cricuri, învîrtind cu sîrg manivele, împingînd şiruri întregi de roţi metalice, monstruoase. Îmi imaginez capetele aplecate peste geam, aud exclamţiile, înţeleg. E duios cum la doar trei metri de pămînt începem a ne simţi păsări! Suntem coborîţi cu aceeaşi încetineală, plecăm. Coridorul se aglomerează de studenţi cu prosoape, săpuniere, periuţe de dinţi, agăţate neglijent de balustradă, stăm la rînd, legănîndu-ne, dezechilibrîndu-ne, pentru toaleta de seară în încăperea strîmtă, rece, metalică, înlocuind pentru două zile băile noastre pastelate şi calde de acasă.Nimic din somnul ostenit al celor ce trudesc în noaptea asta. Poate că e preferabil să schimbi abrutizat şiruri de roţi în fiecare zi, înnegrit de orb, să nu te îndoieşti. Mi-o „recit” pe cea de-a treia dintre surorile cehoviene, încredinţată şi ea că a descoperit adevărul, mi-l „recit” pe Anton Pavlovici zîmbindu-mi: „ Omul trebuie să muncească, dragă Ivan Romanîci, să trăiască din sudoarea frunţii, în asta constă sensul şi ţelul vieţii lui, fericirea lui…”. Sunt un cehovian fără voie. Iar dincolo de fereastra murdară, bezna şi legănatul dezesperat al vagonului ca mişcarea ritmată a unui copil retard. Dincolo de peretele de carton voci amestecate cresc şi se dispersează dezordonat. Ajung la mine sunetele mieunate ale unui cor de voci afone mărturisind cîntat pe coridor „Ţi-am daaaat un ine-ee-ee-eeel…”  Repertoriul pestriţ al corului de noapte improvizat  acaparează canceros toate frînturile de vers pe care şi le aduce oarecine aminte. Traversez cu greu coridorul izbindu-mă de ferestre şi trupuri, improvizez cu recuzita de navetist un ceai pe care-l uit. În urma mea, bezna străfulgerată rar de cîte un stîlp luminat. Mă cufund într-o acalmie hîrîită, vocile se filtrează, din ce în ce mai subţiri. În universul chinuitor al visurilor mele stupide în semitrezie, autoritar de undeva de deasupra, intră o mînă scuturîndu-mă. O doamnă vameş în Ucraina, încruntată de nesupunere, îmi cere scurt paşaportul. Ne-am oprit. Întind instinctiv mîna spre măsuţa scrijelită, îl dibuiesc în propriu-mi ritm ignorînd că doamna verde dă semne de nerăbdare, i-l întind. Ştiu deja că subconştientul meu va conecta noaptea  această uniformă cu orice, plasînd-o în visurile mele ilogice fără nimic romantic. O primesc în visul meu, porunceşte autoritar, se plimbă dezinvoltă.  Tresar în căteva rînduri, întrezăresc lucirea palid dizolvată a lămpii de tren, adorm. Îmi îmbrăţişez pentru cîteva ore sufletul insomniac legănîndu-l, copilul meu bolnav.Dimineaţa îmi aduce prin ochiul murdar, aproape neverosimil, mestecenii lui Şukşin. Încremenesc privindu-i, nu pot fi decît reali, eu nu visez aşa. „Eh, nevestuşki…dojdalis’?” îl imit pe Egor, nefericitul îndrăgostit de mesteceni. Mă bucur. Cred că de-acum, întregul drum spre ţara mea va fi o bucurie. Ţara mea şi a ei călină roşie.Casa mi se clatină dezaxat pe roţile ei noi, demoazelă îmbătrînită păşind nesigur, îmi tremură scrisul, mă leagănă interminabil, mă alină.Iar eu pîndesc aproape de fereastră o altă pădure de mesteceni să se întîmple, tablouri pentru retina şi jurnalul meu tremurat.  

    Am aşteptat să contrabalansez cu romantism banalitatea tristeţilor noastre, cu izbe albastre, cu scoruş, cu mesteceni. Să mă confirm, navetist patetic spre ţara mea, să motivez călătoriile mele repetate prin romantice întoarceri acasă. Mă încăpăţînez copilăreşte ţintuindu-mi privirea dincolo de dungile nesigure ale ploilor uscate pe sticla ferestrei. Nimic tandru, doar trist. Trenul meu răscoleşte lungi cîmpuri cenuşii, fabrici ruginite, monstruoase, case pitice fără nimic pitoresc şi uneori priviri ridicate pentru o secundă, lipsite de curiozitate. Nici măcar călătorii nu au nimic din observatorii melancolici din jurnalele de bord, nici o privire îngîndurată, doar agresivitatea brutală a unor voci stridente pe care nu le înţeleg. O gară ucraineană de provincie, priviri apatice şi braţe care ridică înspre ochii noştri coşuri cu fructe proaspăt unse. O tînără fată, parcă tocmai izgonită din livada ei de mere, îşi lasă coşul atîrnînd în mîna care pare a nu-i aparţine. Nu oferă, nu negociază, nu-şi laudă merele, tace, sprijinită de zidul scrijelit al gării fără importanţă. Percep tabloul împăienjenit, filtrat prin sticla ferestrei, aproape surprinsă că aceste chipuri mă recunosc după cortina geamului. Din grupul de comercianţi de ocazie, un bătrîn îşi ridică timid mîna înspre mine oferindu-mi o pungă cu pîine, iaurt şi apă. Îi zîmbesc, nu vreau să le cumpăr. Mărfurile lui par achiziţiile unui bătrîn singur dintr-o dimineaţă de toamnă. Înainte ca fereastra mea să se urnească tremurînd – strigătul strident al vînzătorilor dăruiţi: ”Dollars! Dollars!”.

    Memoria mi se încăpăţînează să suprapună în fereastră tabloul Moscovei marilor hoteluri cu reverenţe adînci ideii de bussines class, la cîţiva paşi de care, bătrîne istovite împart fluturaşi promoţionali purtînd agăţate de gît, ca pe un ştreng, plăcile de om-sandwich. Moscova marilor restaurante şi Moscova macaroanelor şi verzei acre în apartamentele comune. Moscova Louis Vuitton şi cea a comerţului cu două borcane de dulceaţă la gura de metrou. Moscova bătrînei care mi-a oferit cerceii ei pentru treizeci de ruble. Percep tristeţea tuturor acestor îmbătrîniţi ca pe o tristeţe personală. Şterg din fereastră tot ceea ce păream a fi uitat pentru un an şi tot ceea ce acum, iată, a adus acest bătrîn aminte. Scotocesc panicard buzunarele rucsacului, îmi blestem memoria selectivă ca să descopăr în sfîrşit discul într-un compartiment al valizei. Vadim Egorov. Cîntec despre cel mai bun prieten. Mă bucur ascultînd, cu spatele către fereastră, privind nicăieri. În urmă rămîn peisaje uniforme cu crînguri şi oameni.Mă trezeşte răceala metalică a gării din Kiev, secondată de sonoritatea colţuroasă a limbii în care dispecera îşi rosteşte neobositul poem al sosirilor şi plecărilor. Cobor pe peron, în soarele anemic de toamnă tîrzie reflectat în sticla şi metalul acestei construcţii teribile. Îmi pare că vocea însăşi vine dintr-un soi de Matrix de neînţeles, o voce rezonantă, rece, de care nu te poţi ascunde. Gara kieveană îmi apare brusc ca o regină a mall-urilor. Sunt înconjurată de scări rulante, vitrine, pasaje, aluminiu şi razele violete ale luminilor de neon. Colosul strălucind nu adăposteşte călători şi poveştile lor, se roteşte ca o uzină, orbindu-mă. Nimic din romantismul prăfuit al gărilor mele imaginare.Urc spunîndu-mi că în doar cîteva ceasuri voi reveni cu adevărat în ţara mea, că acesta e doar un drum, o gară întîmplătoare în care trebuie să fim. Voi hoinări în ţara mea prin parcuri şi pavilioane, mă voi ascunde în micile gări sîngerii şi nefuncţionale, voi imagina trăsuri şi manşoane. Nu trebuie decît să aştept.

    Pe fereastră mi se perindă aceleaşi cîmpuri devastate, parcă un no man’s land, nimic din opulenţa toamnei din poezia copilariei, aceleaşi priviri triste, aceleaşi orăşele provinciale şi cenuşii pînă tîrziu înspre seară. Nu mai disting anii celor care-mi trec întîmplător prin faţa ochilor, care vin, pleacă, aşteaptă pe peroane, îmi par toţi de-o vîrstă dezolantă cînd e prea tîrziu să visezi şi prea devreme să mori. Copiii înşişi îmi par nişte mici îmbătrîniţi, jucîndu-şi funcţionăreşte rolul de copii, undeva la un pas în urma actorilor părinţi.Într-o gară provincială, spaţios sovietică şi decolorată, parcă desprinse din premiatul bestseller al Irinei Denejkina, două adolescente hippie pe o bancă cu genunchii în braţe şi rictusul blazat în noul „russian teen style”. Nu sunt decît nişte fetiţe. Vor creşte şi se vor dezbăra de măşti şi rictusul de pe buzele lor pline de femei slave, vor învăţa să poarte cizme înalte şi blănuri, pierzîndu-se în mulţime. Încerc să-mi imaginez ce vorbesc, dacă vor sau nu să plece. Jinduiesc şi ele plictisite la Moscova celor trei surori, cel mai frumos oraş din lume?     Abia acum, după aproape două zile, mă izbeşte muţenia lor, a tuturor personajelor haotice de după fereastra mea. Iar fondul acestui film mut, atît de nepotrivitul fond sonor al vocilor învălmăşite ale călătorilor în duioasa lor superficialitate, nu mi-i face decît mai trişti şi mai neputincioşi. Dacă vocile ar fi ajuns la mine, poate că fiecare dintre ei ar fi căpătat viaţă, ar fi devenit mai puţin fantomatic, mai verosimil, poate că auzindu-i, nu le-aş fi perceput mişcările atît de lent cum îmi apar reluate la infinit de pe retină. Scriu un jurnal cu personaje moarte şi mine.Noaptea mă învăluie ceţoasă, rece, mă tem. E atîta beznă în ţara străină, încît însuşi visurile mele încremenesc, înfricoşate, dibuind pe fereastră un felinar stingher să se adăpostească. Sau eu nu mai pot visa, de frică, de parcă ar fi întîiul meu exil sau cel din urmă, fără de întoarcere. Iar sufletul, sau ceea ce simt eu adînc în diafragmă şi-l numesc suflet, îmi tremură în ritmul dezesperant legănat scrîşnind şi duduind. Nu mai ştiu cînd am ajuns în ţara mea, cîndva în noapte, prea obosită de propriile mele gînduri, de rotirea ilogică a tuturor acestor străini în jurul meu, poate prea dezamăgită de chemările mele fără răspuns. Mă amintesc zîmbind unui vameş nedormit nu pentru întrebările seci pe care s-a obişnuit să le rostească, ci pentru rusa lui curată, rusa mamei. Am ratat tocmai ţara pe care am aşteptat-o două zile de gînduri triste, litere tremurate de tren povestind cu personaje moarte. Pentru că adormisem.Abia tîrziu, în luminile Moscovei, cineva a observat că lipseam. Devenisem un Firs cehovian inutil şi uitat în casa cu livadă de vişini. Doar că livada mea nu fusese distrusă de istorie, ci de mine însămi, cea care n-a găsit poezia drumului spre ţara asta pe care o crezusem a mea.Am coborît tîrînd gîfîit valiza în zorile unei Moscove în veşnica ei insomnie. Ochii oblici ai taximetriştilor mă îmbie, cercetîndu-mă, zîmbind, cu mîinile adînc în buzunare.

    Nu sunt un călător, doar un navetist înspre ţara mea căutată, rutinat de o călătorie tristă, mereu aceeaşi, în care sufletul călătoreşte cu mine insistent înscris în paşaport.