Atunci când auzise pentru prima dată însărcinarea pe care fraţii lui, scriitorii, şi surorile lor, cuvintele, i-o dăduseră, tăcu, îngândurat. Ştia cât de importantă era misiunea lui, ce urmări putea avea şi mai ales ce sfârşit. Cei mai mari dintre fraţii lui, aceia cu bărbi lungi şi albe, cu degetele pline de inele de aur, însemnate şi arătate tuturor, îl priveau în clipa aceea ca pe un copil care crescuse şi trebuia supus încercărilor bărbăţiei. Ceilalţi, cei mai tineri sau mai puţin bătrâni, cei care nu stăpâneau încă marea confrerie aşa cum şi-ar fi dorit mai mult ca orice pe lume, îl priviseră şi ei de sus, imitând jalnic în chipul acesta pe cei mai bătrâni. El, cel însărcinat de puţin timp cu misiunea lui, poate cea mai importantă, privea înainte tot tăcând. Poate că nu putuse ajunge decât până la acest moment. Până la această clipă în care menirea lui devenea precisă, grea, aproape copleşitoare.

– Vei duce cuvintele Bibliotecii noastre acolo unde le este scris să ajungă. La oamenii fiecăruia, aşa cum le-au fost scrise. Ai fost ales pentru tăcerile tale şi pentru agilitatea ta în mişcări. Eşti uşor şi alcătuit din fibre subţiri, ceea ce îţi face misiunea mai uşoară. Dar ai de dus o tolbă grea, cea mai grea tolbă dusă vreodată. Fraţii noştri, aici de faţă, îţi vor întări spusele mele. Nimeni până în clipa de faţă a  Bibliotecii nu a mai îndeplinit o asemenea însărcinare. Dar acum, în zilele stranii de pe pământ, aceasta este cea mai mare nevoie. Mergi cu curaj înainte, să fii ocrotit de îngerii cei de sus. De acolo cuvintele zboară către noi, cei mici de aici, asemenea unor păsări. Acolo ai să ajungi la capătul drumului, dar asta numai dacă îţi vei îndeplini menirea dată numai ţie, aici, acum.

Bătrânul tăcu şi îl privi pe omul ales drept în ochi. Din umbra bătrâneţii lui, ştia că se poate bizui pe acest om firav, dar puternic cum nu se afla altul în rândurile lor. Îl observase atent, ani lungi, cum tăcea şi căuta cu ochi curaţi adevărul propriei lui fiinţe. Nimeni nu ştia cum ajunsese acolo, în Biblioteca cea mai mare a lumii, unde de obicei se intra foarte greu, prin relaţii şi examene riguroase. Dar omul părea acasă acolo şi nu deranjase niciodată pe cei mari cu nimic. Bătrânul, pedepsit parcă de confraţii lui să aleagă singur, alesese. Ceilalţi deveneau aproape senili şi puteau greşi, lehamitea lor îl întărâta şi poate că asta îl ţinuse până acum atent pe bătrânul cu barba albă şi inele scumpe.

Glasul lui grav şi puternic obosise. Se aşeză la loc pe scaunul lui important şi privi adunarea celorlalţi, în cercul alcătuit din scaune cu spătare înalte. Deasupra, bolta cea mai înaltă se răsfrângea întunecată în umbrele de necuprins ale rafturilor nesfârşite de cărţi. Cu ochii plecaţi, bătrânul îşi rotea pe degetul mijlociu inelul cu diamant. Se convingea aşa că rostise chiar ceea ce trebuise să spună atunci, iar degetul lui cu mici fire de păr îi arăta că nu greşise. I se încurcau firele de păr de pe deget în inel şi asta îl irita, dar sub barba lui albă şi lungă nu putea desluşi nimeni din cei de faţă lucrul acesta. Firul de păr se rupse şi usturimea degetului îl făcu să strângă pumnul. Gestul acesta îl interpretară cu toţii ca pe un sigiliu hotărâtor pus asupra omului ales pentru ciudata însărcinare. Ceilalţi răsuflară uşuraţi.

Clădirea mare a Bibliotecii, holul acela imens avea ecouri adânci care încă nu îşi stinseseră murmurele când omul se ridică şi păşi înainte. În mijlocul cercului lor se opri şi simţi deodată asupra lui o aripă grea şi nevăzută. Apăsarea acelei aripi îl făcu să se plece, să încline capul şi îşi păstră cuvintele pe buze, nerostite. Ceilalţi crezură cu toţii că aceasta era acceptarea lui, aşa că se destinseră şi zâmbiră mulţumiţi. Unii se gândeau că fusese un  mare prost dacă primise cu atâta tăcere cea mai grea dintre însărcinările consiliului Bibliotecii. El, omul, ştia poate cel mai bine acest lucru. Surorile scriitorilor, cuvintele, pluteau prin aer cu zâmbete răutăcioase, dar nu le mai vedea nimeni. Totul fusese hotărât.

Se ridicară şi adunarea se împrăştie pe holurile întunecate. Bătrânul lor preşedinte îl bătu părinteşte pe umăr şi rosti în barbă câteva cuvinte pe care omul nu le auzi. Poate că bătrânul le rostise numai pentru el însuşi, dar cel abia împuternicit a duce toate cuvintele simţi că începe cu stângul drumul lui nou. Nu aveau destinatar cuvintele bătrânului, sau poate că bătrânul voia să şi le dăruie numai lui.  Îl luară mâinile altora în primire, îi schimbară hainele, îi controlară atent corpul, înfăţişarea şi tăcerile, apoi îi puseră pe umăr cea mai grea geantă de poştaş. Îl doborî aproape cu greutatea apăsării şi omul se gândi că puseseră în geanta aceea toată Biblioteca. Dar nu îşi îndoi genunchii, ci săltă mai bine geanta pe umăr, se întoarse o dată înapoi şi privi palatul imens al Bibliotecii pentru ultima dată. Era copleşitor, la fel cu însărcinarea lui. Dar omul ştia că odată intrat acolo, cu multe veacuri în urmă, tinereţea şi dorinţa lui cea mai mare, aceea de a afla ce scriseseră scriitorii cei mari,  trebuiseră să-i aducă măcar această misiune. Păşi pe uşa mare a Bibliotecii, răsplătit, după anii trăiţi alături de scriitorii cei mari şi cu bărbi albe, cu menirea pe care o ducea cu greu în spate. Grea ca o cruce, numai a lui.

Nu se gândea prea mult la ceea ce ducea în tolba lui. Cuvântul îl călăuzea singur, într-un mod aproape magnetic, către fiecare om. Ca un cod pe care i se părea că îl cunoaşte dintotdeauna. Omul la care ajungea cuvântul îl primea cum îi fusese destinat a-l primi. Cu bucurie, cu tristeţe, cu ură sau indiferenţă, câteodată cu lipsa oricărei uşi deschise. Cu timpul şi cu drumurile, mesagerul nu se mai mira de faptul că ştiau cu toţii că odată, întotdeauna şi sigur, cuvântul fiecăruia va ajunge până la el. Erau poate acele legi nevăzute ale adevărului pe care fiecare îl cunoaşte numai în el însuşi. Ajungeau cuvintele la fiecare prin el. Unii îl primeau când încă mai erau copii, alţii aproape de trecerea pragului dintre vieţi. Nimeni nu îl mai aştepta acolo unde cineva murise. Oamenii care mai rămăseseră pe lângă cel stins stingeau odată cu moartea şi cuvântul ajuns acolo prea târziu. Dar lui, omului cu tolba, îi lăsau doar durerea locului şi a clipei aceleia. Nimeni din cei din jurul mortului nu ştia că asta era de fapt semnătura de primire a cuvântului adus. Pleca mai înainte, cu tolba care parcă nu se uşura niciodată. Câteodată, cuvântul adus de el trezea mari fericiri,  iar vestea purtată atâta drum până la acel om îl bucura nespus. Simţea că nu mersese în zadar, că nu rătăcise adresa pe căi pierdute. Alteori, cuvântul dăruit omului îi aducea o mare eliberare de vreo datorie sau de vreo condamnare, era asemenea iertărilor aşteptate, iar mesagerului i se părea atunci că poate ierta şi el, deşi ştia că nu e cu putinţă acest lucru.

Ducea toate semnele scrise vreodată pe papirusuri şi pe stânci, scrijelite pe pietre sau pe pereţii groşi ai închisorilor, dăltuite cu semne mari pe coloanele templelor din vechime. Sau mici semne pe petece de hârtie săracă, asemenea unui caiet de şcoală, care purtau însă cea mai frumoasă mărturisire a primei iubiri. Coperţi groase, din pielea animalelor celor mai rare, crocodili înfiorători ai Nilului sau căprioare care odată urcaseră pe stâncile cele mai înalte, cuprindeau învăţăturile grele ale celor bătrâni, pecetluite în legături de aur şi  argint lucrate de maeştri. Dar omul le simţea a fi foarte apăsătoare în aburii întunecaţi de  moartea fiinţelor ajunse de vii între coperţi. Îl purta din tinereţea lui magia acestor cărţi. Astfel i se dezvăluise Biblioteca. Nu păreau a fi foarte grele cuvintele care învăţau simplu şi clar şi pe care oamenii le primeau ca pe cel mai aşteptat dintre daruri. Erau cărţile poeţilor, săraci în avere dar bogaţi în visuri. Cărţile lor cântau şi oamenii le auzeau cu toţii cântecul. Le alina durerea şi toate cele rele se ascundeau prin cărţile altora. Ducea omul cu el şi telegrame care schimbau destine, cu acel Stop sec al propoziţiilor oficiale. Ca o bătaie, ca o lovitură, ca o pedeapsă. Apoi file vechi, îngălbenite de lunga trecere a secolelor, sau înroşite de sângele celor arşi pe rug pentru ele, înălţând adevăruri care îi făceau geanta deopotrivă de grea şi de uşoară. Litere din toate alfabetele lumii. Semnele vibrând ciudat ale îndepărtatului răsărit cu oameni galbeni şi ochi alungiţi. Cuvintele curbe şi întortocheate ale Indiei sau ale ţinuturilor din nord. O imensă colecţie de coduri tainice ducea mesagerul dintr-un loc în altul, de la un om către altul, menire grea şi dragă lui. Ar fi vrut să nu se sfârşească niciodată şi uneori i se părea chiar că este aşa.

Mereu pe drumurile lui, mesagerul înţelese cum puteau fi cuvintele împuternicite de către cel care le scria sau le rostea. Oboseala anilor lui, petrecuţi în măreaţa Bibliotecă, se ducea pe sine în tolba aceea primită plină. Se bucura pentru fiecare rugăciune rostită abia acum, când putea umbla pas cu pas pe toate drumurile lumii, ale cuvântului destinat fiecărui om. Înţelegea cum gândurile se aşezau pe cuvânt la fel cum se aşază păsările pe un coş de casă. Înţelegea cu amărăciune că era cu putinţă ca gândul acelui om să nu fie asemenea cuvântului. Cuvântul, scris sau rostit, era schimonosit astfel în însăşi vibraţia lui cosmică, iar asta făcea ca locul unde se aşeza pasărea acelui cuvânt să fie o îngrozitoare capcană, ascunsă bietei fapturi. Nimeni nu primea cu bucurie durerea unei asemenea înfăptuiri, ştiau şi simţeau cu toţii, de undeva, din aerul înconjurând scrisoarea acelor cuvinte, că vor aduce multă durere. Durerea păsării cu pieptul şi inima străpunse de ţeapa ascuţită a capcanei ucigătoare. În clipa deschiderii acelui cuvânt, pasărea scotea ţipătul ei cel mai înalt, ca în legenda cea veche a păsării Spin. Pleca repede mesagerul de la primitorii acelor cuvinte. Ştia că le meritau, că ei vor fi spus sau scris cândva asemenea capcane şi el doar era purtătorul unui răspuns sigur şi aşteptat de ei cu o frică nemărturisită nimănui. Doar el, mesagerul, o afla. Ar fi dorit din toată inima să ierte, dar lucrul acesta era deocamdată îngăduit doar superiorilor lui, cei care îl trimiseseră în lume cu tolba în spate.

Grele erau toate şi omul îşi spunea că odată şi odată se va goli toată tolba, dar atunci el îşi va fi încheiat paşii şi drumurile lui pe pământ vor fi ajuns la un singur capăt. De acolo, din locul acelui ultim cuvânt, poate singurul rămas în tolbă numai pentru el, mesagerul, va începe plutirea.

– Uite-l pe moşul cu cuvinte, spuneau copiii care se întorceau atunci de pe la şcoli, veseli că tocmai scăpaseră de profesori şi lecţii.

– E mesagerul, oare la cine o fi venind?, râdeau ei şi se strâmbau scoţându-i limba. Iar el, mesagerul, le zâmbea de după barba lui care începea să se albească. Stătea sub mărul care crescuse fără lege la margine de drum şi îi dăruia hrana fructului său. Un alt drum, un alt măr, alţi copii, aceiaşi mereu, iar el, mesagerul, obosit de tolba dusă până la capăt de drum. Pentru copiii aceştia nu avea multe cuvinte, lor le dăruia privirile lui  blânde, care văzuseră toate drumurile cuvintelor, aşa cum îl trimiseseră cei bătrâni. Toate rafturile măreţei Biblioteci trecuseră pe drumuri către oameni prin el. Îmbătrânise mesagerul. Tolba se scorojise, deschisă de atâtea ori în faţa milioanelor de oameni, încheietorile ei atârnau zdrenţuite. La fel erau şi hainele pe care le primise la plecare, iar umerii lui se strâmbaseră sub greutatea genţii şi se făcuseră o cocoaşă mică. Genunchii îi tremurau uneori şi atunci îşi îngăduia odihna. Cuvintele trebuiau oricum să fie primite. Învăţase însă că o mică întârziere nu era un lucru grav, o abatere permisă unui mesager îmbătrânit.

Surorile scriitorilor bătrâni, cuvintele, îl însoţiseră mereu. Milioanele lui de paşi, milioanele lui de cuvinte, milioanele lui de oameni, toate duse în tăcere pe drumuri. Tăcuse îndelung mesagerul, de aceea i se îngăduise a fi mesager. Tăcuse şi ascultase oamenii lumii şi toate cuvintele lor. Păsările cuvinte zburaseră mereu deasupra drumurilor lui, şi oricât ar fi fost vremea de potrivnică, îl apăraseră cu aripile lor de ploi şi zăpezi, de vânturile aspre şi tăioase. Trebuiau să îl ajute, doar pe ele le ducea scrise în geanta lui, aşa cum fusese însărcinat. Erau singurele fiinţe de pe pământ care credeau în el. În anii din urmă, păsările se schimbaseră cu puii lor, apoi cu alţi pui, iar fiecare generaţie de păsări îi albise din ce în ce mai mult barba. Cele tinere îl dojeneau uneori, că nu se hrăneşte, că nu se îngrijeşte, că merge prea repede sau că nu se odihneşte îndeajuns. Mesagerul le răspundea atunci în gând, glumind, că va sfârşi subţiindu-se de tot, atât de mult încât va zbura alături de ele pe cer.

– Acolo este capătul drumului, îi răspundeau cele tinere, mirându-se şi ele că pot rosti în cuvinte moştenirea celor dinainte. Acolo este capătul cuvântului.

Într-o dimineaţă cu soare, pe cerul senin mesagerul văzu un nor mic şi alb şi ştiu atunci că se apropie de capătul drumurilor lui. Geanta aproape goală îi şoptea că ajunsese pentru ultima dată la poala dealului către oraşul unde dorea să-şi găsească odihna. Pe misterioase căi, drumul care urca pe acel deal ducea către oraşul unde se aflase odată cea mai mare Bibliotecă, locul de unde plecase în misiunea încredinţată numai lui. Începu să urce dealul acela, împăcat de uşurătatea singurului cuvânt rămas în tolbă. Păsările cu pene albe cântau ca un cor îngeresc deasupra dealului său. Ajuns sus, pe culme, privi în jos şi zări clădirea cea mare a Bibliotecii, cu hăurile întunecate ale ferestrelor, cu zidurile în ruine şi goală. Pustie şi gata să se prăbuşească, atât de tristă încât mesagerul lăcrimă. Dar în sinea lui era mulţumit. Îşi îndeplinise menirea, cuvintele celei mai mari Biblioteci ajunseseră până la fiecare om, iar păsările îl aşteptau. Se uită în sus, spre ele. Îl acopereau cu aripile lor de cuvinte şi el le primi cu braţele slabe ridicate către cer. De acolo, din norul mic şi alb, îi zâmbea singurul lui cuvânt.

Pe degetul lui cuvintele surori şi păsări aşezară un inel. Sigiliul acelui inel este Sigiliul Mesagerului. Fiecare om îl aşteaptă şi mesagerul ajunge întotdeauna. Are o barbă lungă şi albă şi uneori îşi răsuceşte pe deget inelul, lucru care încă îl enervează. Dar nu se poate dezobişnui de ticul acesta, aşa cum nu îşi poate uita niciodată menirea.

(Târgovişte, octombrie 2010)