„Dumnezeu a făcut pe om, după chipul său: parte bărbătească şi parte femeiască” (Psalmi 127)

… şi prin unirea acestora, s-a format un singur trup, din a cărui sămânţă a crescut roadă nemuritoare…

Căci bogata hrană aduce sămânţa cu roadă  bună…

Atunci când Dumnezeu, plictisindu-se de atâta singurătate, făcu perechea primordială, le-a dat mai întâi primăvara în suflet; văzând el cât de mult iubesc florile, i-a trimis în Eden să-şi trăiască o parte din „fericire” alături de acestea şi să se armonizeze…

Dar florile aveau rădăcina lor şi mirosul de floare. Pe când Ada mirosea altfel, mai cu seamă când se pleca să prindă un fluture adormit sau să culeagă o urechiuşă…

Eva, păcătoasă ca toate evele, uşor distrată, uşor înspăimântată de o imagine nouă, apărută aşa, ca în  vis, ochilor ei, în loc să-şi limpezească gândurile, mai tare şi le amestecă, începând să-i mijească în minte şi să-i înflorească în suflet un gând tainic…

Pentru că nu cunoştea taina inimii lui Adam, hotărî să apeleze la o a treia vieţuitoare concepută de Marele Creator – şarpele, ca poate îi va desluşi ceva din tainele înfloririi nemuritoare…Şarpele, cunoscând taina lui Adam  dar şi slăbiciunea Evei pentru necunoscut, îşi zise că nu era rău dacă făcea o încercare…

„ –că doar nu era pe propria piele!”

Aşa au început să se înfiripe gustul de floare deschisă la amândoi copiii lui Dumnezeu Tatăl… Florile lor, de un alb-siniliu, străluceau atât de puternic că şi reverberaţiile interioare se ascundeau timide lăsând razele soarelui să facă ele primul pas…

Soarele, ghicindu-le gândul ascuns, le înconjură coroana minţii cu o lumină de care cu greu te puteai apropia. Şi atunci, amândoi copiii, parcă ruşinându-se la atâta fericire, îşi plecară frunţile.

*

Ştiindu-se apărat întru-câtva de tatăl său, Adam mai cuteza câteodată să-şi ridicce privirea înspre El , cerând cu toată inima să nu se piardă niciodată căldura cea mare…

Privindu-l cu coada ochiului şi ştiindu-l nesincer uneori, Stăpânul îi aprobă toate dorinţele dar avea El în minte un gând tainic pe care nici chiar şarpele nu i-l putuse descoperi; aşa că mai lăsă o vreme să treacă, fiind preocupat cu propria-i problemă de suflet…

Punându-şi o mantie cel făcea de nevăzut plecă aşa, într-o doară, jos, pe pământ, să vadă dacă nu care cumva cineva îi încalcă porunca…

Şi, slavă Domnului, nu puţini erau dintre aceştia!…

*

Văzând atâta linişte în jur şi presimţind ceva împotriva firii – doar era Stăpânul! îşi  lăsă tăcut privirea aprigă, înlocuind-o cu cea părintească;  să poată urmări de jos ceea ce ar fi trebuit să facă de sus…

Imaginea apărută înaintea ochilor îl înmărmuri: fiul său iubit, în  loc să se ştie supus, modela un bulgăre de pământ – în felul său, jucându-se…

După ce-l modelă o bună bucată de vreme, ce-i veni în minte? Să-l stropească cu roua dată de Tatăl – ascunsă de ceva vreme într-un ungher. Cel înfurie la culme pe părinte era că odată stropită, bucata aceea de lut frământat prinse viaţă…Iar Adam, în culmea fericirii, se zbenguia în jurul pământului creat din propriul său pământ.

La un moment dat, nu mică îi fu mirarea observând că această creatură mai mult semăna cu Eva şi nu cu dânsul…

Şi atunci îşi aminti de pomul vieţii…

*

Un fior rece îl trecu prin întreg trupul; avea impresia vagă că greşise undeva. Ba, mai mult, încălcase chiar promisiunea: de a nu  atinge nici măcar o ramură din acel copac al nemuririi…

Şi păreau atât de gustoase şi pofticoase poamele lui!…

Dar, pentru că afară era ceaţă, ceaţă densă, trecu cu vederea peste acest obstacol imaginându-şi că nu exista de fapt şi cugetă, doar pentru sine:

– M-aş fi înfruptat dintr-o poamă, una singură…

*

Copilului căruia-i puse numele Viorela  – era fecioară, îi lăsă libertatea să se zbenguie prin Eden, să se împrietenească cu toate vietăţile de pe pământ, să cunoască, singură, întreaga frumuseţe de care el nu se putuse bucura la vreme, având legat un deget…

Viorela, fermecată, biata de ea, de târâşul mut al şarpelui şi de privirea-i de foc, la dânsul se opri…

*

Se duse Adam să-şi caute femeia hărăzită de Stăpân şi o află bălăcindu-se în apa încălzită încă de dimineaţă de razele soarelui…

Leneşă în privire dar, plină de iubire, aceasta, cu mişcări aparent absente, îi arunca din când în când ocheade; în rest, fiind preocupată de vedenia-om ce apăru de undeva, de la zenit,  privirea fiindu-i aţintită spre un clopot care se bălăngănea dar nu scotea nici un sunet…

Nici nu-l simţi pe Adam când o atinse…

Tresări. Tresări atât de tare încât pe întreg trupul i se formară buburuze de apă sărată ce-i dădea o strălucire demenţială…

Nu ştiu de ce, dar lui Adam, trupul acela ud îl atrăgea hipnotic, prin faţa ochilor săi  derulându-se în fel şi chip formele anapoda care nu erau identice cu ale sale şi nici întocmai pline de siguranţă fizică… o uşoară îndoială îi umbri privirea interioară: parcă ar fi voit s-o ucidă, parcă ar fi voit s-o îmbrăţişeze…

Întinse o mână spre gâtul ei c-un gând ascuns, criminalic. Cu degetele  îi cuprinse gâtul şi, mai în glumă, mai în serios, strânse: o dată, de două ori, mai strânse odată, s-o vadă cum se chinuie, cum horcăie din lipsă de apă şi aer, mai cu seamă din lipsă de dragoste: s-o vadă cum moare…

*

Degetele, numai ce-i atinseră pielea catifelată, rece şi plină de apă, îngheţată pe gâtu-i. Parcă electrizat, întreaga mână rămăsese inertă pe lângă trupu-i atletic; gura, schimonosându-se, cu o grimasă de spaimă şi lehamite totodată, şi ea părăsi, furia cuvintelor nerostite încă.

Ar fi voit să se întoarcă şi să fugă…

Dar mâna, propria sa mână, nu se dezlipi de pe gâtul femeii; până u de mult rece ca gheaţa acum era  alb şi cald şi venele-i observându-se cum se scurge viaţa şi cum revine…

El, Adam, nu pricepea nicidecum cine o ţintuia acolo şi de ce nu reacţionează nici într-un fel la atingerea, cu mâinile, a merelor…

Cu mâna stângă coborî încet pe spatele-i; în treacăt atinse  linia  perfectă a coloanei vertebrale şi  primul fior  îl făcu să caute, să caute cu înfrigurare mai departe…Începu să pipăie vertebrele. Parcă bucurându-se – îşi găsise ceva de joacă, începu să numere: unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece, unsprezece, douăsprezece, treisprezece…

Se opri: ajunse la forma încărcată a vertebrelor; nu se mai putea juca numărând. Un fior cald  îi încălzi întreg trupul. Aparent, continuându-şi nevinovatul joc, să ghicească şi celelalte vertebre: Eva, femeia lui, se întoarse ca un magnet:

Privirea aceea bizară se îndulci văzându-mi jocul şi, prinzându-se şi ea în  hora aceasta, mă înlănţui…mâinile, mici şi reci – ca de şarpe, făceau şi bine şi rău. La fierbinţeala ce-l cuprinse, mângâierea rece a degetelor femeii îi dădeau un fior de apropiere şi respingere totodată. Doar ochii. Timizi şi speriaţi făceau să nu se piardă în gânduri neclare, să nu îndrăznească să muşte cu sete din trupul ei…

*

Cu gura, ferfeniţă, aş fi voit să ucid şi cea mai mică feminitate dintr-însa, să nu mai ştiu de mine şi totuşi, s-o ştiu pe ea alături de mine şi numai a mea… aş fi voit să-i implantez un microcip în creier, să-i fur cea mai mică intimitate, s-o înnebunesc cu tandreţea mea, s-o iubesc în vis şi realitate iar gândurile ei – toate, ale mele să fie…

Şi, într-un gest de nebunie, iarăşi am vrut s-o strangulez…

Femeia ţipă. Ţipă şi se lăsă jos pe pământul plin de rouă, fără să opună cea mai mică rezistenţă.

Muşcasem. Ştiam sigur că rupsesem ceva dintr-însa şi, în loc  s-o mângâi şi s-o liniştesc, mai aprig am început s-o frământ cu mâinile şi picioarele mele; de parcă eu trebuia să-i dau chip nou.

Icnea din când în când sub forţa brutală a trupului meu şi-şi lăsa capul într-o parte. Ochii, pierduţi în gol şi plini de lacrimi aşteptau liniştiţi s-o devorez, s-o devorez până la capăt…de parcă ştia că trebuie să moară.

Mila şi ura totodată mă făcură să o lovesc, să o lovesc, să o lovesc. Aş fi vrut să se opună, să strige, să mă umilească, să-mi vorbească cu ură din ochii ei frumoşi că o posedam fără-de-milă, aş fi vrut să o ucid şi iar s-o iubesc…

Femeia-mi zâmbi absentă ca din urma unei amintiri numai de ea ştiută; se întoarse apoi spre mine tăcută, docilă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Luă o mână de pământ jilav, amestecat cu roua pământului şi iarbă frântă. O frământă timp îndelungat cu degetele apoi le îndreptă spre pântecul meu, umplând locul gol al cordonului ombilical cu pământul acesta frământat şi zise ca pentru sine:

– …pământule, îţi dau hrană, viaţă şi rouă! Să ai grijă, pământule, să uzi cu propria-ţi rouă  pământul ce ţi l-am dat…Să prindă viaţă!

Vreau ca  fructul meu să fie rodul seminţei tale! Să ai grijă, pământule, auzi, să ai grijă să-mi uzi pământul!…

Şi parcă adormi şi, parcă muri adormind cu un semn vădit al morţii pe frunte şi un zâmbet stins pe buze…

*

Am  învelit-o  cu sărutări şi duioşie; văzându-i cicatricele lăsate de mine pe trupul ei am început să plâng. Apoi, neputincios, am  început a hohoti. Eram pământul creat de Stăpân  şi ea ştia că sunt pământ. Şi nu s-a opus. De parcă eu eram cel care trebuia s-o modeleze; de aceea acceptă s-o frământ cu mâinile mele atâta amar de vreme ca, mai apoi, pentru mine, să renunţe la propria-i personalitate. La propria-i viaţă…

De teamă să nu rămân singur în pustiul acela înspăimântător şi ea să nu putrezească lângă mine, m-am ridicat într-un genunchi; o priveam de sus. Ha!

Mi se părea că-i ruptă din mine şi mă durea durerea ei. Sufeream văzându-i rănile făcute de brutalitatea mea şi aş fi voit să-i dau culoarea dinainte; muşcăturile făcute pe coapse, deasupra pubisului, pe sâni, pe mâini începură să se înnegrească.

Întorcând privirea asupra-mi, trupul, plin de viaţă şi hrănit de roua soarelui dinainte de răsărit, o clipă am fost speriat la gândul că se va transforma într-un morman de pământ, aici, lângă mine şi, am început să strig după ajutor…

Ecoul îmi răspundea de nici unde nu mă aşteptam, prelung, prelung…

În rest, nici un bâzâit de muncă. Am început să alerg încoace şi încolo, să caut ceva, o oală spartă măcar, să-i astup spărtura cu pământ, să car cu ea apă de la râu, să o spăl, să o spăl, să o spăl…, să o menţin cât de cât vie. Până ce va veni cineva!

Să nu oară! Să nu moară de tot…

*

Nimic. Nimic, nimic!…

Făcând căuş propriile mâini, am alergat într-un dute-vino fără de sfârşit, cu apă de la râu, să-i stropesc gura, ochii, obrajii, rănile. Să-i stropesc cu apa de la râu rănile devenite dizgraţioase pe care i le făcusem chiar eu…

Soarele mă dogorea pe spate, mă dogorea şi pe dinăuntru iar paşi îmi deveniră din ce în ce mai nesiguri. Mai, mai să mă poticnesc.

Şi soarele îmi ardea pielea până la cel de-al  treilea înveliş; nu mai simţeam durerea trupului. O voiam doar pe ea, Eva, femeia mea, cu orice preţ!…

Un picior a călcat în gol. Am căzut. Atunci apa din căuşul palmei s-a vărsat pe pământ. Am lăsat capul în jos, acolo pe pământul stropit cu apa din căuşul palmelor mele şi, nemaiştiind de nici unele, am adormit.

*

M-am trezit într-un târziu când stropii mari de ploaie sărată mă fortificau revenindu-mi puţin câte puţin. Frecându-mi ochii, am început a-mi da seama unde mă aflu şi de ce…

Eram pe marginea  râului, acolo unde venisem cu femeia mea, Eva, să-i dau câţiva faguri de miere, cu atâta trudă făcută de albinele sălbatice prin căsuţe meşteşugite de ele în pământ sau din pământ frământat cu apă şi prinse ca nişte căsuţe pe firele de iarbă mai rezistente la muşcăturile vremii…

Am adormit de  oboseala minţii şi a trupului…Oare, de ce?!…

Căutam să aduc apă să-i îndulcesc femeii mele, Eva, rănile făcute de neputinţa-mi dar, femeia mea, Viorela, Eva mea dispăruse.

– Eva, Eva, femeia mea, unde eşti?!…

– Teama că aş fi pierdut-o pentru totdeauna făcu să sar ca ars în picioare şi s-o strig:

– Evaaaaa! Evaaa! Eva mea, unde eşti?!…

*

Într-un târziu, femeia visurilor mele – Eva, ieşi de sub valurile de apă făcându-mi semn cu amândouă braţele să mă îndrept spre râu. Apoi se scufundă iarăşi.

Am alergat nebun într-acolo. Eva nu se zărea; o ştiam acolo în adânc, primenindu-şi rănile…

Mi-am dat şi eu drumul în apă. Să-mi primenesc rănile sufletului. Şi, să mă primenesc.

Am alergat ca un nebun spre femeia mea, Eva, nemaizărind în cale nici gropi, nici spini, nici pământ, păşind aiurea prin apa vieţii, stropii acesteia făcându-mi bine; atâta bine încât m-am trezit din beţia necunoaşterii.

Cuprinzând-o cu amândouă braţele,  o strângeam la piept, să nu o pierd, să nu o mai rănesc…Să fie numai a mea. Femeia pe care s-o iubesc…

…într-un târziu, Eva mă cuprinse tăcută, la fel de tăcută precum pământul; apropiindu-.se de golul de sub cordonul ombilical, să observe de nu cumva pământul depus de  mâinile ei  acolo se pierduse. Simţindu-l bine păstrat,Eva – femeia mea, se strânse; încolăcindu-se ca un şarpe se strânse tare la subţioara mea, lăsându-mă să-i iau şi să-i dau viaţa…