„Clipele trec, se duc uşor, nu rătăci pe urma lor, priveşte totul înainte, iar dacă vrei, din când în când, adu-ţi aminte!”

   

    Când omul are norocul de a se întâlni faţă în faţă cu fericirea, chiar dacă aceasta este doar o senzaţie, îşi doreşte ca starea sa de veselie să dureze cât mai mult. Însă împlinirea acestui lucru este la fel de îndepărtată precum stelele de pe cer. Singura soluţie găsită pentru eternizarea anumitor momente este aceea de a răpi timpul într-un aparat de fotografiat…

    Anul acesta este unul esenţial în viaţa mea şi a colegilor mei de clasă: ne bate la poarta vieţii majoratul, care îşi cere dreptul de a rămâne în inima noastră măcar sub forma unor poze. Doar aşa are şansa de a trece peste nemărginirea timpului. Iata cum se face că noaptea nostalgiilor şi a planurilor de viitor m-a pus pe scris. Am început înşiruirea gândurilor foarte simplu:

    Noapte. Privesc la stele…

    Tăcerea pare că citeşte versuri în cimitirul gândurilor mele şi, dintr-o dată, simt cum drăcuşorii întrebărilor încep să mă chinuie: ce-ar fi dacă nu ar exista fotografia? Ce-ar fi?…

    Răscolesc puţin cutia de cuvinte  în căutarea unui răspuns. Nimic. Iau repede albumul cu poze, îl deschid şi-l răsfoiesc. Imagini fug prin mine, şi chipuri, şi glasuri şi iau o poză. Pe verso, cu litere bătrâne: „Un zâmbet vei schiţa uşor, privind această fotografie!” Iată! Aşa a prins-o viaţa pentru o clipă pe fiinţa care, cu ceva timp în urmă, îmi împacheta în cuvinte acest mesaj. Iau altă poză, din altă perioadă a vieţii, cu un alt chip surprins într-un anumit moment şi citesc pe spatele ei palid: „Din tot ceea ce faci îţi rămâne amintirea, iar amintirea transfigurată este însăşi fotografia!”. Meditez un timp, după care ajung la concluzia că viaţa omului se risipeşte precum nisipul unei clepsidre sparte…când nisipul se termină, omul se duce pe o cărare de unde nu se mai întoarce, iar poza sa în mâinile celor dragi este precum o piedică în calea uitării… oricât de puternică ar fi uitarea, o simplă amintire o poate învinge. Ea păstrează chipul celui drag neschimbat, chiar dacă anii pier precum un vis ce se frânge în zori. Poza va fi purtată mereu ca o mică bijuterie… Şi totuşi, unde este răspunsul la întrebarea mea…

    Încă încerc să aflu răspunsul, dar un lucru ştiu sigur: nu pot şi nici nu aş vrea să-mi imaginez viaţa fără aceste lucruri ciudate. De ce stranii? Pentru că la prima vedere ele par obiecte banale, culori şi linii pe o bucăţică specială de carton. În străfundul lor, însa, au ceva magic. Ele fac parte din noi, din viaţa noastră, ne arată lucruri pe care noi nu le observăm sau nu le luăm în seamă, ne prezintă ceva ce cunoaştem sau nu. Nu pot ghici cum arătam când eram mică fără ajutorul fotografiilor. Of! Şi multe altele de acest gen. Dar când mă gândesc la sfârşitul clasei a VIII-a şi la fotografiile făcute…mă sperie gândul că le-aş putea pierde; dar dacă acestea nu ar exista? Ele mă vor lega pentru totdeauna de foştii colegi, într-un trecut pe care îl voi căuta mereu mai aproape.

    În concluzie, fotografia este cheia care deschide uşa trecutului. Fără ea nu am putea pătrunde dincolo de prezent…

    Închid albumul cu poze şi odată cu el, pentru moment, poarta amintirilor. Doamne, ce înfiorător e foşnetul lăsat de paginile albumului!

    Şi s-a lăsat tăcerea… fiinţa mea a adormit în braţele nopţii!

 

P.S. „Să calci cu grijă pe marginea amintirilor ca să nu cazi în prăpastia regretelor…”