Se ghemuieşte într-un colţ, la fel cum se ghemuia odinioară la el în braţe. Singura diferenţă este peretele rece, neprimitor şi desigur chitara ce îi ţine locul. Cântă cu mult dor. Degetele gâdilă gingaş corzile, antrenând în marea de singurătate cântecul lor. Pereţii se cutremură doar la auzul notelor melancolice şi parcă se pregătesc pentru momentul în care ea îi va picta cu glasul ei molatec. Momentan doar suspină. Nu cântă, doar se uită pierdută undeva în infinit. Cu cât secundele se topesc, cu atât îl doreşte mai mult. Cu cât realizează asta, cu atât încearcă să fugă. Involuntar se contopeşte cu chitara şi fredonează alături de ea. Îi cântă aceiaşi baladă plină de dragoste. Îi reaminteşte toate lucrurile pe care el le reprezintă pentru ea. Chiar dacă nu o aude, ştie în adâncul sufletului ei, că ecoul vocii ei îi gâdilă auzul. O arde dorinţa ascunsă de a-i mărturisi încă o dată că suflul vieţii i se scurge din trup fără prezenţa lui. Dar se loveşte din nou de peretele de marmură zidit între ei. Se loveşte de tot ceea ce ei doi sunt. Se întreabă dacă îşi aminteşte cum s-au găsit în acea mulţime de oameni, cum privirile li s-au unit, cum sufletele lor plângeau pentru că nu erau aproape….


Se întinde sictirit. Cască. În boxe îi răsună aceiaşi melodie. Pereţii gem sub greutatea sunetelor. Vrea să pară rece, imparţial, de fapt se minte singur. Se ascunde după o perdea plină de fum. Fără să vrea fredonează melodia lor. Îi vine să oprească muzica, dar nu poate, îl doare. Nu, nu vrea să îl doară, vrea să fie indiferent. Nu poate. Îi simte privirea rugătoare, arzându-i trupul. Îi simte glasul, alintându-i auzul. Se cutremură, gândindu-se la mâinile ei mici cum îl dezmierdau. Simte cum s-ar pierde iar şi iar în părul ei, numai ca să îi mai simtă parfumul întipărindu-i-se în nări. Priveste patul, acum dezgolit, amintindu-şi cum se pierdeau amândoi, doar pentru a se căuta. Faţa ei, spunându-i „Bună dimineaţa”, îi lipseşte enorm. Regretă faptul că niciodată nu i-a spus cât de mult o preţuia. Închide ochii şi parcă o aude cântându-i. O vede trezindu-se cu trupul ei micuţ pierdut în aşternuturi. O vede surâzând somnoroasă, întinzând mâinile după el şi întristându-se atunci când nu îl găsea. Îşi aminteşte ecoul paşilor ei pe marmură. Parcă o şi zăreşte, legănându-se lin, ascunsă în cămaşa lui. Mâinile pierzându-i-se în părul lui ciufulit şi ghemuindu-se în braţele lui. Simte un mare gol la pieptul lui. Îi lipseşte. Apartamentul pare lipsit de viaţă. Totul este închis, întunecat, trist. Fiecare obiect îi simte lipsa, fiecare o strigă în felul lui. Peste toate a rămas amprenta plânsetului ei, ca o rană ce nu se va vindeca niciodată. Pe masă au rămas eternele căni de cafea. Una terminată, una abia începută. Aceasta încă mai deţine urmele buzelor ei. Admiră cana ca pe un suvenir de nepreţuit, mângâie cu un deget urma şi suspină.


E prinsă într-o conversaţie neinteresantă. Adoptă zâmbetul din politeţe şi îşi lasă gândurile să i se piardă undeva departe. Aude nişte paşi şi fără să vrea simte nevoia să întoarcă capul în direcţia aceea. Rămâne blocată în privirea lui. Se simte prinsă, dar parcă nu vrea să scape. Obrajii i se curbează într-un zâmbet tâmp. Simte cum sângele i se agită în vene şi este cuprinsă de o emoţie inexplicabilă….


Indiferent, prefăcându-se a se simţi în largul lui, se învârte în cerc. Zâmbeşte la orice pereche de ochi de fată, ce se întorc spre el. De fapt este sictirit, vrea o pauză. Atunci un râs melodios i se strecoară până în adâncul sufletului. A iubit-o înainte de a o privi. S-a topit atunci când privirile li s-au încrucişat şi a ştiut că pe ea o doreşte…


O cameră semi-luminată. La intrare un şir imens de lumânări şi flori. Trandafiri albi, puri, ce vestesc ceea ce se ascunde dincolo. Două cruci sprijinite dureros de acel perete mâncat de timp. Încă de la intrare mirosul lumii de dincolo îşi face simţit prezenţa. Îi învăluie, pe cei ce au venit să işi ia rămas bun, într-o aură tristă. Puţinii paşi ce îi au de străbătut, sunt pictaţi în negru. Zâmbete de încurajare, pline de chinuri, învăluie atmosfera. Furnicarul de oameni creştea odată cu secundele. Cu toţii îndureraţi, cu toţii plângând ca fraţii. În centrul camerei, parcă măsurat cu precizie, spaţiul era umplut de două sicrie. Cutiile de lemn adăposteau două chipuri vinete, dar care îşi păstrau frumuseţea. El îmbrăcat în costum de ginere, ea purtând cea mai frumoasă rochie de mireasă. Amândoi erau încadraţi de o grădiniţă de trandafiri albi. Nu îţi puteai imagina faptul că atâta lumea îi cunoştea şi îi îndrăgea. Cu toţii regretau ceea ce li s-a întâmplat …


Undeva la o fereastră ea bate în geam disperată. Nimeni nu o aude. Vede chipurile triste, vede blestematele cutii de lemn şi strigă. Nimeni nu o aude. Cu cât zgârie mai mult geamul, cu atât durerea îi devorează sufletul. Plânge. Vrea înapoi, îl vrea înapoi. Unde e?


În celălalt colţ al casei, tot la fereastră, el bate cu pumnii în geam. Plânge, urlă, strigă, dar nimeni nu îl aude. O vede, alături de el, în sicriu. Îi strigă că o iubeşte, că o vrea înapoi, dar nu primeşte nici măcar un răspuns. Îşi zgârie degetele până le mutilează de tot, însă fereastra nu îi da drumul în casă.


Aşa au bântuit treizeci şi nouă de zile. În cea de a patruzecea zi, ceva neaşteptat s-a petrecut. Amândoi erau plini de amărăciune, de dor. O lumină puternică i-a învăluit şi în acel moment s-au trezit în mijlocul unui câmp. O pajişte verde, un cer de un albastru ameţitor, şi un drum care ducea către infinit. Se zăresc. Lacrimi de fericire le străbat chipul. Ea era atât de frumoasă, încât îi părea divină. Era învăluită într-o aură albă, purtând o rochie lungă până în pământ şi părul căzut pe umeri. El avea o înfăţişare angelică. Au alergat unul în braţele celuilalt şi singurul lucru pe care au putu să şi-l zică a fost: cât de dor mi-a fost de tine…Apoi o explozie de lumină a acoperit câmpul. Au dispărut privindu-se fericiţi.