… Încotro ne îndreptăm paşii ? …

În marea patimilor cad frunze. Fericirea  e leagănul ţărmului, acolo unde te întorci în umanitatea ta.Te împresoară cuvinte, pe care le primeşti  sau nu le primeşti  la uşa sufletului tău.Totul se leagă de viaţă, de această viaţă scurtă  în care înveţi  că lumea  e oglindirea  valului trecător.

Ai  încercat să zâmbeşti, să laşi deoparte  atâtea nimicuri care adunate  varsă cupa lacrimii. Ai plâns chiar şi când nu îţi doreai asta.
Încotro ne îndreptăm paşii ?
Ce ne-a adus în această lume, în care umbrele nopţii   îşi deapănă amintirea?

În marea  patimilor cad frunze. Ele zvâcnesc şi aşa răsfrânte, fără viaţă. Nu contează că tu doreşti  ceea ce eu detest, contează  ceea ce rămâne frumos, acest balans de nelinişti, acest echilibru între noapte şi zi răsăritul de-o parte, asfinţitul de alta.
Când sufletul te tradează atunci  nu trăieşti decât din frânturi  şi  contrarii. Totuşi ele, contrariile nu se atrag.

Totul se leagă de viaţă,de faptul că  binele tău nu ramâne neobservat,de plinul cugetului tău de încurajarea  pe care ai dăruit-o cuiva în momente de cumpănă.

Iubirea ta s-a alăturat  experienţei universale a fiinţei umane care a învăţat că înţelepciunea  e un dar divin. De ea au parte sufletele luminate, care ştiu că iubirea e ingredientul primordialităţii.

Nu contează că tu doreşti ceea ce eu detest ci diversitatea de semnificaţii şi senzaţii care ne apropie sau ne despart.

Ai zâmbit chiar şi atunci când plângeai în adâncul tău,  la ţărmul inimii.
Fericirea ta e locul unde te întorci de fiecare dată când nimicul  a dat naşterii agoniei. Fericirea ta e floarea  care traieşte atata timp cât traieşte sufletul tau.