Îmi bubuie  capul, nicovale și scărițe zvăcnesc ca nebune. Parcă un diacon beat bate toaca haotic. Un ritual  de exorcizare și eu zbătându-mă spasmodic  între lumi. Curcubeul  apărut apoi ca o revelație…   

Vorbele acelea  împroșcate verde și amar îi pângăresc cugetul, cenușiul din ochii lui, mâinile lui nervoase încleștate-n pumn mereu, ocări revărsându-se  ca un puhoi murdar, tulbure și pustiitor, rănile căscate –n urmă, casa aceea care o strivea zi de zi între ziduri, insomnii, vise  nălucind pe pereți, zvâcniri deșarte de revoltă și peste toate acestea zornăitul strident al lanțurilor care-i încătușau sufletul. Hăituită intr-o casă fără oglinzi purtând încontinuu pe spate o pereche de ochi răi, bulbucați, care-i pândeau mișcările.

Umbra ei atingea tot aerul dimprejur.  Simțeai prezența ei peste tot, lipită de zidurile reci, în iedera cățărată pe casă, în pietrele aspre din aleea ce ducea în grădină, în cuibul de  rândunele  agățat la streașină, în zâmbetul oamenilor și vorbele lor.  Sufletul ei  contorsionat în așteptare , era ascuns de atâtea ori acolo, în spatele casei, printre flori și coșul din nuiele cu mușcate privind roșii spre pământul  prospăt săpat, roșii ca rănile dinlăuntrul ei și speranțe în verdele frunzelor plăpânde.  Aerul vălurea în urma ei când, pas după pas , strivea câte-o speranță. Noaptea,  duhovnic înțelept, îi asculta jelaniile șoptite, acoperindu-i creștetul cu țesături din vise.

El habar n-avea de nimic, doar eu știam că mâinile ei  pot să mângâie. Că palmele acelea doar în singurătate stau lipite a rugă, a răzvrătire în pumn, arcuite –n  dezmierdare și deschise larg a speranță .

Timpul trece acum intr-o goană disperată a minutelor după ore, într-un iureș al regăsirii clipelor pierdute. Mă lupt să o învaț să facă  dragoste drăcește, să-i arăt cum se jupoaie timpul de ore, cum se retează  singurătățile c-o lovitură scurtă , harșt le-ai luat capul. Dansăm  nebunește apoi cu pletele lor atârnate în mâini , frământăm cu tălpile, febril,  pământul de pe tristețile proaspăt ingropate și ne bucurăm ca Lazăr cel înviat. Osana, osana, laudă ție libertate!

Femeie , femeie, te-am căutat atâta vreme , e timpul adevărului , ști că ne iubim.  Plecăm alături pe un drum necunoscut,  două umbre ale aceluiași trup.  Suntem împreună acum și mereu,  așa cum trebuia să fim dintotdeauna…