O mână întinsă asortată cu o pereche de ochi indiferenţi. O voce care repetă un refren bine cunoscut, asociat cu chipia draguţă care o face respectata printre oamenii din autobuz. Mă scotocesc prin buzunare să îmi caut biletul, i-l înmânez şi controlorul îşi vede în continuare de treabă. Ca şi mine, de altfel. Aud din nou „Biletele la control, vă rog” şi apoi mă cufund în starea de somnolenţă datorată învăţatului până târziu.

Pe scaunul din spatele meu era Maria. O observasem încă de când urcasem, dar nu avusesem îndeajuns curaj să o salut. Evident, nici ziua aceea nu avea nimic special. Scaunul de lângă mine era gol, la fel şi cel de lângă ea. O cunoscusem la un majorat cu două luni în urmă, am râs şi am băut împreună până dimineaţă. Lucrul care m-a atras cel mai mult la ea era faptul că râdea într-una. Era ca o pată roz – roz identic cu nuanţa părului ei – ce se putea distinge uşor prin ceaţa fumului de ţigară. Pe care tot ea îl produsese. Era micuţă şi la prima vedere părea inofensivă, dar după noaptea aceea, chiar dacă ne-am mai întâlnit, nu m-a salutat niciodată.

O înjurătură puternică îmi opreşte cursul ideilor. Mă uit şocat înspre locul cu pricina şi observ că vine dinspre Maria. Era nervoasă, asta era clar. Şi controlorul la fel de şocat ca mine, însă nervos şi el, îi repetă, abia abţinându-se, că biletul pe care i l-a arătat era deja verificat. Maria se opreşte privind în jur la lumea care se bucura de spectacol. Din spatele autobuzului, câţiva copii scoseseră telefonul mobil şi filmau. Apoi, parcă fericită că a făcut  atâta lume atentă la ceea ce zicea ea, se ridică triumfătoare de pe scaunul din autobuz, îşi împreunează mâinile  ca un ostatic ce urmează să fie executat și spune cu un zâmbet malefic pe chip:

–         Recunosc, sunt vinovată. Am cumpărat biletul de la un pasager care cobora din acest autobuz. Mai ieftin. Nu mi-am dat seama că e deja uzat.Te rog, arestează-mă, atunci. Pune-mi cătuşele şi du-mă la secţie. Poţi să ma acuzi de ce vrei tu, de înşelatorie în autobuz, trafic cu bilete folosite…

Priveam amuzat la scandalul al cărui cauză era. Se plimba pe culoar, dramatizând orice mişcare. Până şi controlorul o privea încurcat de situaţia în care se afla. Pentru că dacă Maria ar fi continuat cu politica înjurăturilor, soarta ei ar fi fost decisă într-un moment, ca a tuturor acelora de dinaintea ei. Dar ea folosea o tehnică nouă. Ea se preda. Sensibiliza publicul prin poveşti despre societatea actuală, despre cum toată lumea înşeală pe toată lumea.

Autobuzul se opri în staţie. Controlorul privi neputincios la şofer şi apoi coborî fără să mai zică un cuvânt, ştiind că orice ar fi încercat ar fi fost în zadar. Maria câştigase. Autobuzul porni din nou şi lumea se reîntoarse la ceea ce facea înainte de incident. Lângă mine se aşeză Maria, zâmbindu-mi. După ce îmi spune un „Hey”  lejer,  scoate din buzunar un abonament pentru transport in comun. Era valid. Îmi face cu ochiul şi râde.

Atunci mi-am dat seama că e nebună. Într-un sens bun.