Sau întâlnirea mea cu Îngerul porţii
– Ştii cîţi ani ai?
– Cum adică dacă ştiu!? Am unşpe, împlinesc doişpe peste şapte zile. Da’ tu cine eşti?
– Nu are importanţă asta, trebuie doar să te întîmpin şi să te primesc ca atare.
– Ca atare… ce înseamnă asta?
– Îţi voi spune mai tîrziu, povesteşte-mi despre tine, te rog. Ce vrei să îmi spui? Ce ţi s-a întîmplat în ultima vreme?
– Păi… multe! Da’ tot nu mi-ai zis cine eşti, eu nu vorbesc cu necunoscuţi!
– Ah, obraznic ca de obicei, bine, sînt un paznic.
– Îhî… un paznic… Şi ce păzeşti?
– O intrare.
– Adică o uşă?
– Da… o uşă.
– Care duce unde?
– Îţi voi spune asta după ce îmi vei răspunde.
– Aaaa!… O uşă… Nu am de ales…
– Nu
– Mmmm… Ce vrei să şti?
– Nu trebuie să îmi povesteşti tot. Doar ce îţi aminteşti Acum.
– Păi nu mare lucru, M-au luat şi m-au vîrît cu forţa într-un automobil cu uşă în spate, habar nu am unde m-au dus, la un moment dat au oprit şi ne-au coborît pe toţi, că eram mai mulţi, şi ne trăgeau jos din camioneta aia şi era un cîmp imens îngrădit de sîrmă ghimpată, da’ eram mulţi acolo, şi femei şi copii şi soldaţi care ne păzeau.
– Dar înainte de asta, înainte?
– Înainte, înainte! Cît de înainte?
– Atît cît îţi aminteşti
– Am trei ani, e ziua mea, sîntem într-o grădină plină de trandafiri, un tort imens, mama în faţa mea şi tata fumînd un trabuc imens, niciodată nu am înţeles ce găsea el la acea bucată de trabuc, aşa îi spune, cînd scotea rotocoale, rotocoale de fum…, mama îmi rîde, îmi rîde şi eu o iubesc.
….
– Atît?
– Ce atît? Am primit un cadou foarte frumos, un cal de lemn cu care zburam unde voiam eu, pe malul oceanului, prin păduri, pe cer!
– Bine. Povesteşte-mi altceva. Pe urmă?
– Ăăăăăă… Lipesc un afiş
– Ce afiş?
– Un manifest, pe un zid, o clădire pe o stradă îngustă cu pietre mari, pătrăţoase şi la un moment dat apar doi nemţi pe o motocicletă cu ataş. O iau la fugă, ăia după mine. Intru într-o casă unde era tiparniţa, mai mulţi copii erau acolo şi bătrînul tipograf cu barba albă şi un şorţ mare, maro şi lung.
– Cîţi ani aveai?
– Vreo unşpe, da’ de ce?
– Aşa… Zi!
– Un neamţ intră şi….
Puneam afişe contra naziştilor de-a lungul unei străzi pavată cu pietre mari, rotunde şi gri, pe pereţii clădirilor, pe porţi, pe ziduri, pe unde apucam iar tot ceea ce ţin minte este că la un moment dat, în capătul străzii au apărut două motociclete cu ataş, cîte doi nazişti în fiecare şi au început să ne fugărească, noi alergam ca bezmeticii, ei după noi, motoarele acelea urlînd ale motocicletelor…
La un moment dat am reuşit a intra în imprimeria improvizată, vreo cinci eram, copii de opt, nouă, zece ani iar în momentul acela, bătrînul tipograf plin de cerneală se opri în mijlocul atelierului privind speriat la noi,
Ce? Ce s-a întîmplat? Ce-i cu voi?
Naziştii! Vin!!!
Repede! Repede! Aici jos! Ascundeţi-vă!
Nu au apucat toţi… Uşile s-au deschis brutal şi în secunda doi au început a trage…. Rafale, rafale, mitralierele nu se mai opreau… am reuşit a coborî în adăpost în timp ce în urechi îmi răsunau tatatatatata-urile mitralierelor şi auzeam cum corpurile se prăbuşeau pe podeaua de deasupra capului meu… bufff, bufff…
Am ieşit după un timp, habar nu am cît.
Am luat-o la goană spre casă.
– Asta e tot?
– Păi ce?
– Doar întrebam.
– Nu, nu mai ţin minte…
– Acum ne întoarcem la ce mi-ai povestit la început, cînd te-au prins şi urcat cu forţa în camionul german. Ce a fost acolo?
– Da’ vreau să ştiu unde duce uşa aia!
– Care uşă?
– Aia de o păzeşti, nu face pe prostul cu mine, oi avea eu doişpe ani…
– Unsprezece
– Da, da’ aproape doişpe peste şapte zile, zi, ce e cu uşa aia? Şi unde sînt eu acum?
– În faţa uşii aceleia, îţi voi spune dar înainte tu!
– Promiţi?
– Promit!
– Sîntem îngrămădiţi într-o cameră, dezbrăcaţi complet şi trecuţi printr-un jet de apă, spălaţi, cred. Apoi împinşi într-o altă încăpere lungă şi îngustă fără ferestre, fără uşi, doar aceea prin care ne-au împins, aceea s-a închis, întuneric complet, eu sînt singur cu acei oameni, sute, în jurul meu. Ei încep să strige, să urle, eu nu mai suport, îmi acopăr urechile cu palmele să nu îi mai aud şi mă chircesc cu genunchii strînşi la piept şi palmele strînse peste urechi. Tremur, îmi e groază doar de urletele lor, atît, ei urlă, urlă, eu cu palmele pe urechi, nu mai suport strigătele lor. Îmi dau seama, cred, că nu mai scăpăm de acolo dar nu realizez exact ce se întîmplă, ceea ce va urma. Soarele şi Luna, lumina lor îmi dansează în faţa ochilor, norii aleargă, mai repede, tot mai repede, palmele mele pe urechi, în faţa ochilor flăcări, flăcări, Foc… Clădirea se prăbuşeşte încet, grinzile cad cu zgomot, lemne peste mine, oamenii urlînd iar eu chircit cu palmele pe urechi… Nu pot să aud!!! Nu vreau să mai aud moartea zbierînd, nu vreau să îi mai aud! Şi ard… şi ard….
– Unde eşti acum?
– Groapa imensă…. trupuri peste trupuri, resturi din ele…. Acolo sînt. De-a valma, amestecate, toate unul singur şi ars şi trăit… Acolo sînt.
– Vezi uşa?
– Nu
– Ţi-o arăt eu.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.