Cam multă risipă de cuvinte ( de proză ) pentru o înmormântare transfigurată "poetic". Versuri kilometrice care nu suplinesc lipsa de idei, imagini banale, fără fior, fără sevă, ceva în genul mătreţii broaştei de pe oglinda cernită a unui heleşteu.

Ieri am trecut în fugă peste textul d-tale şi n-am avut timp să exemplific. O fac acum fără să "cârtesc"! Începi cu o "scurgere" de suflete ( "sufletele noastre -două, cred! - s-au scurs alene" ), apoi cu o lipire ( îţi cam place să te lipeşti! ) a d-tale, probabil, "de pereţii reci ai criptei" ( fără suflet e cam greu! ), "unde nu se odihneşte nimeni / niciodată" ( n-ai de unde să ştii...dacă n-ai murit încă! ) în afară de omul care " stătea cu spatele rezemat în zidul fumului" ( şi nu cădea pe spate? ), iar d-ta vedeai cum îi cresc rădăcini "în sarcofagul lui încăpător" ( şi nu te îndurai să te aşezi lângă dânsul) pentru că "pulberea din trup - era, totuşi, prea devreme să se facă pulbere! - primea pasărea de ceară - ciudată pasăre! - să îl ciugulească". Uff, câtă vorbărie inutilă! Iată o formă sintetizată ( poate te ajută pe viitor! ), care implică şi capul în ecuaţie, nu numai ochii ( nu-ţi mai zic că esenţele rare se păstrează în sticluţe mici! )

mi-am izgonit ultimul
gând ascuns între
spaime
în afară-mi
dar sufletul lui
ca un albatros ostenit
prin pulberea cerului
încolţise deja
înăuntru-i

Doamne,
de unde atâtea scrâşnete
în casa aceasta tăcută
a liniştii

Dacă te critic, nu-i bine, dacă încerc că fiu constructiv, nici atât! Mare este grădina ta, Lucifer!