Punct

Faptul că la nimeni nu-i e uşor nu este o noutate. La  fel cum faptul că, visele de licean şi speranţele de student nu devin altceva decât o ruină pe care se clădeşte viitorul noilor generaţii de români. Iar faptul că totul devine rutină nu mai interesează pe nimeni. Şi pentru toate aceste lucruri nu putem învinovăţii pe nimeni. Într-un peisaj al haosului şi al dezinteresului (tipic modului de viaţă românesc) orice dorinţă de a face ceva se izbeşte de indiferenţă sau, ceea ce e şi mai dureros, de adversitate.

Revista Noi,NU! a apărut dintr-un elan tineresc al unor studenţi care, la o pauză de cafea şi ţigară în fostul bar de la subsolul B.C.U din Cluj, credeau că un asemenea mod de exprimare nu ar face decât să intre în acel spaţiu al dialogului noii generaţii care are şi trebuie să aibă dreptul de a zice ceva. Nu am pornit nici de la idei naţionaliste, nu am dorit nici să răsturnăm lumea, nici să ieşim în evidenţă ci doar să spunem şi noi ceea ce ne doare. Ne-au bucurat  reacţiile primite (atât cele pozitive cât şi cele negative), sugestiile şi observaţiile, însă nu am rămas indiferenţi la răutatea care încă este o armă a românului; fie ea ascunsă sub un nume sau altul. Însă nu toate acestea au fost motivul pentru care, revista Noi,NU! a avut o pauză destul de îndelungată.

Totul a început din punct de vedere tehnic, după care a urmat sfârşitul anilor de studenţie pentru majoritatea dintre noi şi trezirea la trista realitate a vieţii de român. Angajarea, începerea lucrului, tot mai puţin timp pentru altceva; în plus problemele personale s-au înmulţit şi acutizat, ele neţinând seama de mersul revistei; apoi, faptul că după ce am terminat studiile unii au plecat din Cluj iar legăturile nu mai erau aceleaşi şi, nu în ultimul rând, noua imagine asupra a ceea ce făceam şi a ceea ce doream să zicem prin revistă se băteau de aceeaşi barieră: inutilitatea. Şi acest lucru pentru că oricât de rău intenţionaţi ar fi unii, noi nu doream ieşirea în faţă pur şi simplu, ci chiar credeam ceea ce ziceam.

Însă, pentru toţi cei care ne-au citit, scris şi susţinut, cât şi pentru ceilalţi, încercăm să facem revista altfel. Un mod de comunicare direct cu dumneavoastră, un spaţiu în care fiecare să zică ceea ce crede că are de zis, dacă vrea, să comenteze sau să nu comenteze, un loc al dialogului între noi lipsit de acea barieră a "importanţei" pe care unii şi-o acordă, o revistă fără o periodicitate anume (care din păcate nici până acum nu a fost posibilă), în care vom posta articole de fiecare dată când vor exista şi în care sperăm ca aproape de fiecare dată să găsiţi ceva  nou, aşteptând totodată sugestii, observaţii şi colaborări din partea dumneavoastră. Din păcate, la urma urmei, nimic nu se schimbă… România este la fel indiferent de unde o priveşti iar diferenţa dintre vorbe şi fapte este prea mare în toate domeniile pentru a face ceva în acest sens. Totuşi încă ne bazăm pe puterea cuvântului şi pe libertatea de exprimare.

Nu dorim să pozăm în victime. Departe de noi gândul. Însă nu putem trece peste realitate. Totuşi pentru unii trebuie să revenim cu anumite precizări (ne cerem scuze pentru apariţia atât de târzie a acestora dar au fost perioade când credeam că asta nu se va mai întâmpla deloc): 

Titlul revistei nu vine de la Eugen Ionescu, aşa cum nici când spui "Eu" sau "Setea şi foamea" nu înseamnă că are vreo legătură cu binecunoscutul autor. Knut Hamsun are şi el o piesă "Foamea" şi exemplele pot continua. De altfel în sectiunea Noi,NU! poate fi citită poezia lui Nicolae Labiş de la care porneşte "aerul" revistei. 

Aşa după cum am mai spus nici unul din redactori nu-şi regăseşte prin amintirile legate de începutul revistei vreuna legată de o conştiinţă mesianică referitoare la destinul culturii române. Nu suntem "portarii" culturii române (concurenţa este prea mare) şi nici anticorpii ei, nu visăm nici un fel de revoluţie culturală şi nu ne-au inspirat niciodată – nici măcar din neatenţie – oameni ca Pavel Coruţ.

A face comparaţii nu înseamnă a dispreţui pe cineva. Nu suntem noi de vină ca din 30 de războaie care se poartă în prezent pe glob noi vedem unul singur. Nu suntem noi de vină că vedem 2 săptămâni de 10 ori pe zi 5 prizonieri americani (care oricum au fost recuperaţi) – şi înţelegem asta pentru că nu-i o experienţă uşor de uitat pentru nimeni – şi auzim doar din greseală de cei 5000 de morţi dintr-o ţară bananieră, 5000 de vieţi retezate într-o singură zi. Nu suntem de vină că în războiul împotriva unui duşman invizibil mor mai mulţi eroi ucigându-se între ei din greşeală, decât în luptele propriu-zise.

Şi dorim să rugăm, spre sfârşitul risipei de vorbe de mai sus, să nu le mai vină şi altor purtători de pană idei de felul acesta pentru că slujba de a le răspunde nu ne face să ne simţim mai folositori, nici să ne simţim mai bine şi nu ne place să repetăm în diferite feluri aceleaşi lucruri care ar fi trebuit să fie înţelese de mult pentru cei care susţin că au citit revista şi în spiritul criticului cârcotaş refuză să înţeleagă lucrurile spuse simplu. Nu credem că scrie undeva în cuprinsul revistei Noi,NU! că ar fi revistă de artă, literatură, stil sau mai ştim noi ce asemănător (rubricile au fost experimentale , nu au fost bătute în cuie).

Suntem de acord ca de pe internet să iasă două tipuri de oameni: aceia care dau cu bâta, extremiştii, separatiştii dar şi aceia care-şi folosesc buzele pentru săruturi efectuate în mod repetat, localizate undeva în zona mediană pe partea din dos a cutarei ideologii sau cutărui curent sau cutarei naţii sau moşteniri culturale, naţionale, religioase, istorice, etc.

Nu credem că se poate spune despre cei de la Noi,NU! că "glorifică tradiţia cu disperare". Adică noi am auzit de hermeneutică şi de Yves de Congar şi de Gadamer şi de ce spunea el: "înţelegerea lumii tradiţiei cere întodeauna ca problema reconstituită să fie plasată în starea de deschidere a caracterului ei problematic" (Adevăr şi metodă). Ştim şi că amintea de faptul că "interpretarea unui text scris nu ţine de încercarea de a reconstitui contextul istoric originar în care el a fost scris, ci ţine mai degrabă de ascultarea a ceea ce a fost odată scris, o ascultare înfăptuită de-a lungul unei prăpastii istorice care nu este goală, ci umplută de tradiţia care aduce acest text scris şi care-l aduce nu numai pe acesta dar şi preconcepţiile şi prejudecăţile care ajută în  selectarea rezonanţelor imaginilor şi argumentelor folosite în ceea ce se vrea înţeles." 

Şi nu ştim asta numai de la Gadamer, dar şi de la Michel Polanyi; nu ne sunt străine nici pericolele întrevăzute în hermeneutica romantică a lui Dilthey sau Schleiermacher. Şi faptul că ne mai întoarcem capul, puţin mai în spate decât "istoria recentă" nu cred că ne defineşte. Au făcut-o şi alţii, de pildă John Keble, J. Newman, R Froude în "Mişcarea de la Oxford" iniţiată în 1831. Aşa că baloanele umflate prea tare riscă să se spargă, să facă mult zgomot şi… cam atât.

Noi nu ne putem vedea nici măcar peste 2 ani; despre cum vom fi la 50 de ani discutam cu un coleg de cameră acum 3 ani. El a murit acum câteva săptămâni, deci răspunsul la această întrebare nu mai avem cum să-l primim şi comparativ cu asta, revistele şi cărţile nu sunt decât… ceaţă. 

Nouă personal ne pare deja rău pentru ceea ce facem acum, pentru că ne-am pierdut vremea scriind impresiile astea care nici nu ne reprezintă în ceea ce ni-e caracteristic, nici nu ne bucură, nici nu ne împlinesc şi credem că de mai mult folos nu le vor fi nici  celorlalţi. Dar măcar nu ne simţim atât de vinovaţi, pentru că totuşi revista Noi,NU! apare exclusiv în format electronic, măcar nu consumăm hârtia degeaba. (Ar trebui şi şcoala să facă la fel, s-ar economisi lemn, că şi aşa se defrişează păduri într-un ritm mult mai alert decât am vrea).

Cu toată "istoria recentă" amintită, tot clasicii dau gust; aşa ca să zicem ca Puşkin:

"Văzând într-un tablou nişte sandale
Cusururi un cizmar le şi găsi
Iar pictorul le îndrepta. Îmi pare
Continuă cizmarul a cârti,
Că faţa-i strâmbă. După care zice
Iar sâni-s goi şi-mpinşi prea înainte
Îi spuse-atunci Apelles: Tu amice,
Nu judeca mai sus de-ncălţăminte"

Iar în încheiere trebuie să precizăm că ironiile le scriem cu tristeţe… Nu ne plac, ele venind ca nişte constatări pe care nu le folosim ca invenctive la adresa cuiva sau a ceva. Până şi aşa-zisul rol constructiv pe care mulţi îl invocă, nu ni se pare unul suficient. Şi iată cum ironia devine un element industrial…

Instantanee surprinse în unele din "redacţiile" revistei cu câţiva ani în urmă…

Redactia Noi,NU! … una dintre ele

Telefoanele redactiei:

Sala sedinta redactie:

Masinile redactiei… in cele mai bune zile