ep28

Dac-ai întreba, numa’ chie mniri pă cinie, ce-i mai scump pă lumia asta, poachie c-ar zîce că-i mama, o’ că tata. Unii ţ-ar spunie că bunicii, iar alţîî că pruncii, o’ niepoţîî. Ferească-chie Dumniezo şi zîci ceva rău dă caii lu’ … (nu poci şi-i dau numile, că-i cu fire) că gata-i baiu’, iel la cai ţînie cel mai mult! Ciala a lu’…(on fost coleg) ţînie cel mai mult la cînie, drept îi că-i dă faită şi-i ascultă comenzîle. Unu’ ţînie mai mult la muiere, altu’ la soacră (d-aişchia cred că-s tăt mai puţîni, pă cum trece vremia), işchia ţîn la măşini, ciia la motorciclechie, işchielalţ’ iubăsc munchile, iar ciilalţ’ marea. Şi iac-aşe, la unu’ i-i drag una, la altu’ alta. Nu ieste om pă faţa pămîntului şi nu-i fie drag ceva! Amu, io m-am tăt gînghit, oare ci-ar fi pă lumia asta, ceva aşe, apropiet dă sufletu’ omului, dă care fiecare-ş’ aduce aminchie cu drag, cît trăieşche. Şchiţ’ ce-i? Casa în care chi-ai născut! Cichitorule, spunie drept, tu nu-ţ’ aduci aminchie dîn cînd în cînd dă ia? Ascultă-mă binie! Dacă încă o mai ai, cinsteşchi-o, n-o vinghie, c-are şi-ţ’ pară rău înt-o bună zî, numa’ c-a fi pria tîrzîu!…


Casa părinchiască dî la ţară

Pă vremuri, ficiorii rămîniau la casa lor, nu să dăspringhiau dă ia numa’ cîtă vreme ierau duşi la cătănie. Mai rar să-ntîmpla cînd meria, cîtă unu’, jiuniere, la casa muierii. D-acoalia înculu iera luat păstă picior dă ciilalţ’, tătă viaţa! Fechile meriau nurori, c-aşe iera rînduiala. Nu iera uşor şi chie obişnuieşchi în casa altuia, da’ ce şi-i faci? N-ai ce-i face!… Aista iera obiceiu’. Păstă ani regulile s-or înşchimbat. Bătrînii or rămas la ţară iar tînăretu’ o mărs la oraş, ca şi-nveţă ş-apoi şi lucre. Cum iera, cum nu iera, binie, rău, tînării să alejau cu servici şi dîpă o vreme, uşor, uşor, să răghicau pă listile dă prioritachie şi cumva (cu cunoşchinţă, făr’ dă cunoşchinţă) tăt dobînghiau casa lor, înt-on apartament dă bloc. Nu iera rău, da’ cu voie, făr’ dă voie, nu puchiai şi nu-ţ’ aduci aminchie dă casa părinchiască…

În casa părinchiască şi nu la işpitar, ai dăşchis prima dată ochii ş-ai văzut ghighigoniile pă care le acăţau ai tăi, dă grindă , aşe zbîrlonţachie-n jos, d-asupra belciului. Pî la amniaz’ chie culcau a tăi, cu radiu’ dat pă minim, în cîntări populare dî pă postu’ dîn Timişoara. Lapchile dă vacă-l beiai dîn iaga cu bibiron. Cinie şchia dă lapchie praf? Primii paşi îi făcia-i pîn iarba dîn ocol. Mai tîrzîu şighiai la umbra nucilor în care-ţ’ făciai cartieru’ jeneral al jocurilor. Ce şi mai zîc dă hoghina-n patu’ dîn chindă, vara, la răcoare. Dîp-amniază pînă sara tîrzîu, ascultam în uliţă, pă lăviţ’, poveşchile lu’ bace Toghiere. Iarna chie uitai pîn obloace, la uliţă, ca şi vez’ cum ninje. D-aculu avia şi vie Moşu’, c-o bituşe pă iel, cu cuşma-ntoarsă pă dos şi c-on sac în spachie. Ajunjai mai tîrzîu în cătănie ş-aşe îţ’ iera dă dor dă casă, că dac-ai fi-ntălnit on chînie dîn satu’ to, ai fi fost în stare şi-l ţuci.

 

Casa părinchiască dî la oraş

La oraş ‘tătdauna o fost altfel. Înt-on fel binie, da’ înt-on fel rău! Binie, păntru că ai la-ndămînă tăt ce vrei. Pruncii-i ciupăieşchi înt-o ciupă mare dă porţolan şi apa nu tria’ ş-o-ncălzăşchi în oală mare, pă şpohert, puşchică dîn părechie, gata-ncălzîtă. Apoi, îs fel şi fel dă şcoli, păntru prunci. Ce mai, îs alchie posîbilităţ’, numa’ bani şi ai! Baiu-i că dî la aier pînă la mîncare, tăchie-s cu smîntă, nimica nu-i mai nătural. Apoi părinţîî-s la sărvici, iar cii mici umblă-n uliţ’, pîntră măşini, pă biţoagle, cu cheia dî la apartament legată dă grumaz. Zîcia unu’ că iac-aşe să călesc! Dă văzut animale, ce şi mai zîc, cît-o mîţă numa’ pchiele şi os, pî la lăzîle dă gunoi, o’ cît-on chînie plimbat dă stăpîn pă malu’ Murăşului. Vai ş-amar. Eh! Iera şi uit şi vă spun c-o vinit la noi în sat, înt-on an, în vacanţă, niepoţîî la nişchie bunici. Tăchie-or fost bunie în prima zî, pîn-or vinit sara porcii dî la purcar. Şi cum bghieţîî prunci n-or mai văzut porci aghivăraţ’ în viaţa lor, aşe s-or spăriat dă ei, văzîndu-i cum vin în fugă cîtă casă, c-o trăbuit şi-i ducă cii bătrîni la Arad dă urjenţă, ca şi nu primască bachiere dă inimă, d-atîta plîns ci-or făcut!

Amu cum îi, cum nu-i la oraş, nu poţ’ face şi nu-ţ’ aduci aminchie dă casa părinchiască dî la bloc: dă chefurile ce le trăjau vecinii-n fiecare sîmbătă şi duminică; dă cum să lua corentu’, cînd îţ’ iera filmu’ mai drag; dă inundaţîile ce ţî le trimichiau vecinii dă dasupra ta; dă scăndalurile dî la on apartament d-îngă chinie; dă boxa dîn pivniţă, ce ţ-o spărjau pruncii dî la ceilaltă scară ca şi-ţ’ beie bulioanile şi şi-ţ’ mînce compoturile şi alchie şi alchie păţanii. Oricum o fost fain’, oricinie ci-ar zîce! Aşe că, o’ îs dî la sat, o’ dî la oraş, oaminii au aminchirile lor plăcuchie, dăspră casa părinchiască. N-avem dîcît şi le păstrăm fiecare dîn noi, la loc dă cinste.

 

Oraşu’ – definiţîie

V-aduceţ’ aminchie cum, c-o sară-n ‘nenchie, bace Toghiere ni-o povestit păţania dî la oraş, cu tribonalu’? Eh, în următoaria sară, fără şi-l mai rugăm, la on moment dat, bace Toghiere, după ci-o închis ochii vo doauă, tri secunghie, ş-o răghicat clopu’ uşor, cu doauă jejichie, l-o dat cîtă ciafă, o tuşit în barbă scurt ş-o zîs: -Apăi, drajii mniei cei dă buni, una şi cu una fac doauă, viaţa dî la sat nu-i tăt una cu viaţa dî la oraş. Şi dacă m-aţ’ întreba ce-i oraşu’, v-aş spunie că-i o formă complicată dă aşezare ominiască, mai mică, o’ mai mare, cu tăt felu’ dă dotări, inghie oaminii lucră, fac comerţ, fac politică, da’ să şi distrează. Şi dacă vini voarba dă distracţîie, nu poci ţînie secret şi nu vă spun ceva.

Dîpă ci-am iercăzît treaba la tribonal (aceia cu jughiecata dîntră şoferu’ dă Dacie, motorciclist şi ciobanu’ cu măgaru’, inghie-am fost io cu Mitru martori) ieşind pă ţentru’ Aradului (am înţăles că-i zîc cii mai mulţ’, Corso), am văzut scris p-o hîrchie mare, lipită p-on obloc mare, la on magazîn: “Concert de muzică populară…la orele 20,00.” –“Eh, aici îi dă noi!”, o zîs Mitru. Numa’ binie aviam şi merem la conţert. Şchiam că nie bagă făr’ dă bani on niepot d-a Mitrului, ce lucra aculu’. Pînă la conţert, am ţerţetat vo tri grăghini dă vară, nu dă altă, da’ doară n-om aşchiepta şi treacă vremia-n gară. Pî la şapchie şi jumătachie am ajuns la sală şi l-am cotat pă niepotu’ Mitrului. Niepotu’, ficior fain’, ni-o suit pă nişchie scări, p-inghieva pîn spachie şi dîpă ci-am bolhărit pă-ntuniericu’, numa’ ni-am trezît sus, la cial mai ‘nalt bălcon, lîngă bină. No, aşe da! Aviam şi-i veghiem d-aculu pă tăţ’. Cînd şi plece, niepotu’ i-o zîs lu’ Mitru: -“Unchiule, puchieţ’ sta linişchiţ’ aci, numa’ mare grije şi nu zburaţ’ dî la balcon!”. Băsamă ni-o văzut că ieram cam afumaţ’.

 

Şpectacolu’

Dăspră şpectacul ce şi vă spun? Avia loc, aşe dîpă cum am văzut noi dă sus în jos, înt-o sală mare, cu doauă rînduri dă balcoanie. Noi ieram înt-on balcon, c-on rînd mai sus, inghie mai ierau cu noi ceva lămpaşuri mari cu cocotoare, ce băchiau drept pă bină. Scaunile tăchie ierau îmbrăcachie-n barşon roşu. Noi n-aviam aculu sus scaunie, stăchiam în coachie, zbîrlonţaţ’ pă bordura bălconului, ca acasă pă tîrnaţ, cînd ploia. Dîn cînd în cînd nu nie plăcia vo cîntare, ş-atunci nie aşezam pă doauă lăz’ dă bere, goale. Barem d-ar fi fost plinie.

La-nceput o cîntat unu’, ca şi cum s-ar fi-nsurat cu una urîtă rău, că zîcia aşe: c-am avut şi tri găini, măăăi/ ş-or zburat pî la vacini, măăăi; ş-am avut şi doi purcei, măăăi / ş-or murit dă groaza ei, măăăi. Bghietu’ om, ni-o fost mnilă dă iel! Apoi or cîntat vo doauă muieri, da’ aşe cumva pă nas şi piţigăiet. Nu ni-o plăcut, ni-am aşezat pă lăz’. Eh, da’ o vinit unu’ cu formaţîia lui cu tăt. Bucinau dîn ceva dudurişchi: unu’ sufla înt-o dudurişcă-ndoietă ca şerpile, zîce saxăfon cîtă ia; alţîî-n alchile-ncolăcichie; unu’ avia clăniet iară unu’, om tare, purta dîpă grumaz o grozăvie mare, cred că-i zîce beşafon. Aista ţînia ritmu’. Dă ciala ci-o cîntat cu gura, ce şi vă mai spun? Mă, oamini buni! O băgat nişchie cîntări, dă ni-o zăbunit dă cap.

O-nceput cu: Tu ieşchi floaria vieţîî mele, apoi o continuat cu Mniere dulce dă albinie (băsamă avia albinie acasă). Iac-aşe viniau cîntările una dîpă alta, dîn ce în ce ma fainie. Da’ am uitat şi vă spun ce amnirosuri fainie să suiau la noi. Băsamă tăchie doamnile ierau părfumachie, care mai dă care. C-o zîs Mitru, la on moment dat: -“Musai şi-nşchimbăm aieru’, că aista părfumăt are şi să baje la noi în hanie ş-om avia acasă bai cu muierile”, dîpă care o scos doauă trabuce, făcuchie numa’ dă iel şchiut cum. Şi iac-aşe, duhăniam, nie ţîniam pă dîpă cap şi nie uitam în jos, la ciia cum cîntau. Să păria că tăchie mărg binie. Să păria, zîc. Păntru că doară nu vă gînghiţ, mă oamini buni, că s-o gătat şpectacolu’ cu binie? Şi vighieţ’ ce s-o-ntîmplat! Fiţ’ atenţ’!

 

Satu’ mnieu…

Muzicanţîî cîntau, lumia ţînia ritmu’ bătînd dîn pălmi, noi nie uitam dă sus şi duhăniam, cu cloapile pă cap. Iac-aşe, tăt su’ formă dă bulbuci să răghicau rotocoalile noaşchie dă fum, cîtă tăvan. Tăchie-or mărs binie pînă-n momentu-n care o-nceput ciala, ce cînta tare mîndru cu gura, o cîntare ce ni-o uns la inimă. Ie auzîţ’: Nu m-aş da io satu’ meu / nici zobonu’ dî pă minie / nici căldaria dă răchie / care ferbe ţuica binie. Mă, no asta ni-o topit. Pîn-aci o fost cum o fo’. Da’ cînd o ajuns la refren, gata o fost baiu’. Cît casa. I-auzîţ’: Satu’ mnieu, dragu’ mnieu / dîn chinie nu mai plec ieu / c-aici m-am născut / şi-n chinie-am crescut. În clipa aceia ni-o lovit doru’ dă sat şi dă casa părinchiască.

Oăi, ce s-or complicat lucrurile dîn momentu’ aciala! Numa’ l-am văzut pă Mitru că scoachie bughielarăşu’, dîn jebu’ dîn spachie, dî la păntăloni, ie dîn iel doi bălceşchi, îi îmboţeşchie gogoloi şi-i ţîpă jos, cîtă ciala ce cînta pă bină, strîgînd: -“Fii sînătos, ficiorule, că fain’ cînţ!”. Numa’ că banii purtaţ’ dă ceva corent dă aier cald, ce vîjoia pă sus, ş-or şchimbat trăiectoria ajungînd drept p-on clop, a lu’ o doamnă dîn întîiu’ rînd. Ceia, aşe s-o spăriat, c-o zburat în picioare, s-o uitat iuchie-n sus, cîtă tăvan, şi cînd o văzut fumu’ ce ieşia dî la noi, o-nceput şi jghiere: -“Foooc!” Noi am zîs că făcem binie, aşe că ni-am tupilat în balcon. Da’ mai binie iera dacă nu stăchiam ciump, că barem ar fi văzut ciia dă jos că nu-i foc, ci duhănim noi.Şi veghieţ’ ce îmbulzală o urmat!

Care mai dă care să grăbia şi iasă dîn sală. Strîgături, ţîvlituri, jghierături şi păstă tăchie aşchia, ca ş-acupere zarva, muzîcanţîî or început o cîntare ritmată binie, aceia şchiţ voi cu care-ncepia la televizor “Tezauru’ folcloric”, dă zîc unii cîtă ia – luni sara cu calu’. Eh, da’ ierau întră ciia mulţ’ şi unii care nu s-or spăriat ş-or început şi-ş’ joace muierile. Noroc cu aciia, că aşe s-o linişchit lumia. Amu care-or ieşit or fost buni ieşiţ’, da’ ciia ci-or rămas, or început frachie on joc dă minunie! Apoi şi vez’ distracţîie! Întră timp, noi, dă urjenţă ni-am suit în pod, pînă o trecut pompieru’ cu verificaria. Cînd l-am auzît strîgînd cîtă ciia dă jos: -“Focu’ a fost stins. Situaţia este sub control!”, ni-am scoborît la parter uşor, bolhărind pă-ntuniericu’ şi duşi am fost. Cum om da faţă cu niepotu Mitrului, om mai vighia noi. Oricum, şpectaculu’ o fost iexcepţîonal. Aşe, da! La urma urmii, şchiţ’ ce vă spun? Tătă viaţa-i on şpectacol sau on tiatăr. Ai d-a face şi cu întrepreţ’ buni da’ şi cu d-acia răi. Ciilalţ’ şchim cu îs. Da’ noi oare cum sînchiem? Da’ dăspră asta, cît şi dăspră mulchie alchile, data viitoare! Pîn’ atunci nu uitaţ’, că vă tăt bat la cap, viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ şi veghieţ’!”

(Va urma)

Dicţionar: cu fire – nervos;faită – rasă; işpitar – spital; ghighigonii – animăluţe-jucării; zbîrlonţachie – acăţate;belci – leagăn; iagă – sticlă;chindă – încăperea din mijlocul casei ţărăneşti; bituşe – şubă; cuşma – căciulă din blană;ciupăieşchi – speli; ciupă – covată; smîntă – defect; bachiere dă inimă – accelerarea pulsului;iercăzît – încheiat; bolhărit – umblat prin întuneric; bină – scenă; barşoni – catifea; bucinau – suflau; dudurişchi – instrumente de suflat; îmboţeşchie – mototoleşte; ciump – stat pe genunchi.