ep19Dă cînd îi lumia, muncile grele n-or avut răsplata meritată. Şi cînd zîc asta, mă gînghiesc la ciia ce ş-or cîşchigat pita cu pălmile şi-n sudoaria frunţîî.

 

 

În vreme ce unii aviau pălmile bătucichie dă coada săpii, alţîî, pă bani mulţ’, mişcau hîrchiile dînt-on birou în altu’, aplicînd în praftică “lejia intrepringhierilor” care zîce: cînd umbli pînt-o intrepringhiere, musai şi ai cel puţîn o hîrchie în brîncă – aşe nimia n-are şi chie-ntrebe inghie meri şi d-inghie vii. Dacă nie-ntorcem cu gîndu-n urmă, nu dăparchie tare, nu să poachie şi nu nie aducem aminchie că s-ajunsăsă, pîn făbrici, dă ierau înc-odată, dacă nu mai binie, mai mulţ’ ciii dî la birouri, dîcît ciii dî pîn ateliere. Ce mai, dîn zîsa lu’ ciala ierau doi cu sapa, cinci cu mapa.Cîtă nedreptachie!

Dăspră unsori şi alifii – astîz’

Dîntătdauna cînd i-o fost greu, omu’ o făcut tăt ce i-o stat în puchinţă ca şi-şi facă cît mai uşor lucru’. Aşe că dacă mere lucru’ greu, ce-i dă făcut? Îl unji şi altfel îi, numa’ zumzăie. Înt-o zî, nu dă mult, am vrut şi dăzşoroflesc on şoroflu rujinat, dî la on căput. Nici o problemă! Am scos dă urjenţă on şprei şpeţial, dîn şifonu’ cu scule, dîpă care: psss, psss, psss, aghică am stropit dă tri ori şoroflu’ ş-am aşchieptat cam cît numeri dă tri ori pîn’ la şaizăci şi mai că s-o dăzşoroflit sîngur. Ce mai, asta-i tehnica! Vrei şi umble binie biţoagla şi şi nu-i scîrţîie lanţu’? – nici o problemă, o unji cu tri feluri dă vazelină şpeţială. Vrei şi-ţ’ margă binie măşina? – îi baji oloi dă calitachie. Vrei şi margă ţuţ motocosîtoaria, tăt sezonu’ dă coasă? – o gresezî cu vazelină dă firmă. Ţîţînile şi zarurile ţî le vînd ciia la magazînie, gata unsă. Ciasurile mecanice, sculile modernie dî pîn bucătării, scările rulanchie dî pîn magazînie, mecanismile cu care să scoboară firiangu’ ciala mare pă bină, la teatru, închieieturile dî la trămvaie, drodu’ cu care încă să mai răghică unile bariere CFR, foarficile frizerului, puşchile, robineţîî, volanile la trăctoare… tăchie trea’ şi fie unsă, ba cu vazelină, ba cu oloi. Altfel îi bai, tăchie să strîcă! Nu mai vorbăsc dă alchie şi alchie unsori şi alifii păntru muieri, că dacă chie uiţ’ pîn obloacile magazînilor, gînghieşchi că le-or băsculat cu remorcile şi aculu, da’ şi pî la noi p-acasă. Unile-s păntru bronzat, alchile împotrivă. Unile păntru păr, alchiele păntru pchiele. Fel şi fel (dă chimicale).

Dăspră unsori şi alifii – pă vremuri

Înenchie nu ierau atîchia unsori şi alifii. Scîrţîia lanţu’ la biţoaglă? – îl cufundai în său dă oaie, încălzît înt-o oală ria, pă şpohert şi meria ca albina. Numa’ trăbuia şi-ţ’ prinz’ păntălonii, jos, cu ac dă siguranţă, cînd mînai biţoagla, că altfel tăt îi mătăcăliai. Scîrţîiau osîile la car? – le unjai cu unsoare dă porc. Ţîţînile dî la uşi şi zarurile le unjai tăt cu unsoare dă porc. Chie pringhia tromna şi chie doriau tăchie? – chie frecau a tăi cu spirt sanitar ş-apoi cu unsoare dă porc. Alţî îş’ puniau ventuză. Cel mai ghies folosiau oaminii “unsoarea dă moimă”. Nu şchiţ’ ce-i aceia? Staţ’ aşe, că vi-ţ’ da sama dîn ce vă povestăsc. Chie apucai şi sepi în ogriadă cu arşeu’? – nu-ncepiai pînă nu chie dăghiai, în pălmi, cu “unsoare dă moimă”, aghică-ţ’ scopiai în pălmi. Tîmplaru’ pînă nu băga cuiu’ întîi în gură, nu-l băchia-n lemn.

Golumbii dî la boconci, o dă la tenişi, n-aviau plastic în vîrf ş-atuncia trăbuia şi-i scopeşchi, ca şi le poţ’ face vîrf, că altfel nu-i puchiai băga pîn strunji. Şoroaflile le-nmoiai în petroleu, ca şi le poţ’ dăsface. Tipsiile le unjeu muierile cu clisă. Muierile să unjeu pă păr cu oloi dă păr, iar bărbaţîî să dăghiau pă faţă, dîpă ras, cu spirt sanitar. Tăt păntru uns, mai folosau oaminii, oloi dă ruje sau dă ludaie. Şi iac-aşe, tăchie şi tăţ’ să unjeu cu produsă naturale. Şi ieram mai sînătoşi, făr’ dă chimicale. Dîrt-asta dă mulchie ori am vria şi fie şi astîz’ ca pă vremuri. Numa’ că nu să mai poachie. Păcat …

 

Unsoaria universală


Amu, ar mai fi on fel dă unsoare, zîce cîtă ia – unsoare universală – nu dă altă da’ poachie fi folosîtă oringhie, orcînd şi dă cîtă orcinie. Nu şchiţ’ care-i? Sînguri vi-ţ’ da sama, numa’ fiţ’ atenţ’! Vreai, pă vremuri, ca şi-ţ’ amîni cătănia ?– unjai inghie trăbuia, cu vo doauă cartuşe dă Kent şi să rezolva. Chie băchia gîndu’ şi chie penzionez’ dă boală? (întră noi fie voarba, ierai dă fapt sînătos) – unjai comisîia c-o pulpă dă viţăl ş-o dimijană dă răchie şi ierai rezolvat. Cotai on sărvici bun ? – nu unjai binie inghie trăbuia? – n-aviai nici o şansă. Aviai pă cinieva bechiag în işpitar? – dî la poartă trăbuia şi-ncepi şi unji şi aşe, uşor, uşor pîn’ la ciala cu ştampila, că la on moment dat, d-atîta uns, chie şi mnirai că nu aluniecau tăţ’ dă şi pice tăt pă foale. Dăghiai o fugă pîn’ la Oraghia cu trenu’? – la o cotătură mai atentă, veghiai că „naşu” trenului îi uns dîn cap pînă-n picioare. Numa’ taşca iera curată “lună”.

Nici în zîlile noaşchie nu-i altfel, numa’ că astîz’ nu mai trea’ şi “unji” ci “trebuie să te mişti bine”,”trebuie să mişti din urechi”, “trebuie să salţi banul”, „trebuie să sari la cap” sau “să faci o danie”. Or’ să zîce înt-on fel, o’ în altu’, tăt dă uns îi voarba. Ş-atunci, mă-ntreb io: om fi oare o ţară dă oamini unşi? Doamnie fereşchie!

 

La coasă

Şi dacă tăt vini voarba dă munci grele, l-am întrebat, noi pruncii, înt-o zî pă bace Toghiere: -„Ce-i aceia muncă gria, bace Toghiere?” În târnaţ la bace Toghiere, iară iera plin dă oamini şi muieri, care pă laviţi, care pă scaunie, tăţi cu cizme dă gumă în picioare, păntru că afară brîzgăia mînînţăl. Noi pruncii, şighiam înt-on capăt a târnaţului: doi pă pragu’ uşii ce da-n cămară, ciilalţi pă scăuăniele. Aşchieptam răspunsu’, dî la bace Toghiere. Bace Toghiere, după ci-o închis ochii vo doauă, tri secunghie, ş-o răghicat clopu’ uşor, cu doauă jejichie, l-o dat cîtă ciafă, o suspinat afund ş-o zîs: -“Apăi, drajii ‘mnei cei dă buni, una şi cu una fac doauă, munca gria îi aceia care chie ostănieşchie tare. Ţăranu’ o cunoaşchie binie şi-i învăţat cu ia. Iaca dă pildă cosîtu’ – grozavă muncă.

Cînd începe sezonu’, doauă, tri zîle chie doare tătă carnia pă chinie. Aghivărată ghimnastică. Da’ şi dîpă ce-i înveţ’ şpilu’, nu mai ai treabă. Tătă şmecheria-i şi mînci binie, că dă hoghinit noapchia, nici nu mai vorbăsc, dormi năntors. Da’ şi nu uit, cum afară-i tare cald cînd să coseşchie, nu trea’ şi bei multă apă, că asuz’ rău. Cii bătrîni zîciau că mai binie şi ai la chinie on sfîrtai dă răchie, ca şi-ţ’ mai clătăreşchi gura, dîn cînd în cînd. Da’, nie luarăm cu voarba şi n-aş vria şi uit şi vă povestăsc ceva ci-am păţît înt-o vară, la coasă. Mare atenţîie!

Ieram înt-o vară, în tînăreţîle noaşchie, la coasît dă bodoarcă: io, Mitru şi Ilie. Aviam holghile p-îngă olaltă, cu capătu-n pădure. Biţoaglile ierau împropchichie una dă celelalchie doauă, în capătu’ istalalt. Fiecare-şi aşezasă straiţa cu bătălauăle şi cu mîncaria lîngă canta cu apă, la umbră, su’ o gîlmă dă bodoarcă. Pînă-n zîuă am început. Cam pîn’ la unspece, o mărs cum o mărs, n-o fost chiară tare cald. Da’ pă cum ni-apropiam d-amniaz’, iera tăt mai cald. Numa’ binie ni-am oprit dîn cosît, am mniezat şi ni-am hoghinit, cam jumătat’ dă cias. Apoi, am luat-o dî la capăt.

 

Căldura şi toropiala

 

Mă oamini buni! Da’ s-o lăsat la on moment dat o căldură, dă ni-o toropit dă cap. Veghiam înnenchiea noastă numa’ iepuroaice cu pui fujind, cînd înculu, cînd încoaci. Noi, în gaci subţîri, cu cloape mari dă paie pă cap, dăghiam cu coasîle dă numa’ vîjăia aieru’. Noroc că dî cîtă pădure, dîn cînd în cînd, nie mai umfla chimeşile dăzbumbachie dă cii tri bumbi şi gacile, cît-on corent dă aier. Şi iac-aşe, iară mai pringhiam puchieri. Şi dăi şi dăi, doară-om găta pînă sara, c-aşe nie făcusăm planu’, d-acasă. Da’, pă cum nie apropiam dă pădure, zburau dîn ‘nenchia noastă zăci dă făţani. Io ş-amu cred că veghiam aţîţa dîn cauza căldurii.

Eh, da’ cînd o-nceput şi s-audă vinind dîn pădure, aşe cîtă noi, o cîntare ce zîcia cam aşe: pîn păduria bradului / trece mama Radului măăăi, io am ordonat –”Pă loc repaus” – ş-apoi am zîs: -“Mă, aci-i baiu’ cît casa. Nu dă altă, da’ pă păduraru’ nost’ nu-l chiamă Radu, că-l chiamă Miculaie (şchiţ’ voi, a Lupului) şi chiară dac-ar fi iel, pîn pădure, noi n-avem în zonă brezi şi mama lu’ Miculaia o murit dă mult”. Iera clar c-aviam noi veghienii şi auzănii, dîn cauza căldurii, d-aceia am hotărît – întrerupem orice activitachie, nie-ntorcem la cealalalt capăt ca şi bem apă. Aşe că făcurăm stînga-mprejur şi cîtă capăt! Mă, oamini buni, da’ ce şi vez’?

 

Omu’ bărnace şi clisa

 

În capăt la holda lu’ Mitru, iera on om, aşe mai bărnace, da’ nu dî la noi dîn sat. Rîghia dă să ţînia dă foale. Apoi o-nceput şi strîje cîtă Mitru: -“Măăă! Rumînuleee! Ţ-am arenjat straiţa, măăă! Aghică ţ-am mîncat mincaria măăă!”. Io şi Ilie cînd am auzît ce zîce am înlemnit, cu gîndu’ fiind la străiţîle noaşchie. Mitru, alb la faţă, strîga cît îl ţînia gura: -“Măăă! Ai mîncat tătă pita cei cu ou, da’ mnierea cei dă prunie?”. Ciala i-o răspuns: -“Da, măăă! Şi ţ-am beut şî apa măăă!” Mitru iară:-” Măăă! Da’ dărabu’ ciala dă clisă, aşe lung, d-o palmă, lat tăt d-o palmă şi gros dă tri jejichie, mîncatu-l-ai?”. Ciala i-o răspuns: -“Dărabu’ acela dă clisă rozalie, o fost cel mai booon. Oai, ci-o mărs cu ciapă, măăă!” No, asta li-o-ntrecut pă tăchie. C-o zîs şi Mitru cîtă ciala: -“Măăă! Nu-mi pare rău dîpă mîncare, cosăsc fără apă pînă p-asară, cel mai rău îmi pare dîpă clisă, măăă! Cum mai cosăsc io fără ia, c-o am în straiţă d-o săptămînă, da’ n-am pus-o ca şi-o mînc, măăă! O folosam ca şi mă ung cu ia, dîn cînd în cînd, pîntră picioare şi pîn locu’ inghie n-ajunje soarile, ca şi nu mă opăresc, măăă!”

Eh, drajii mnei, asta cu opăritu’ n-apucai şi v-o spun. Aşe iera, ferească-chie Dumniezo şi nu chie opăreşchi, d-atîta asudat, la coasă, că gata ierai cam o săptămînă. Şi cum coasa n-o puchiai amîna, trăbuia şi fii prevăzător. Amu, bai chiară mare n-o fost, Mitru puchia si cosască pînă sara că doară ce, d-amniaz’ mîncasăm ş-aviam şi io şi Ilie dăraburile noaşchie dă clisă. Noroc că noi ni-am camuflat mai binie străiţîle. În ce-l priveşchie pă omu’ ciala bărnace, numa’ iel şchie cum o fi ajuns cîtă casă, cred că tăt da bîchibou. Nu fie nimea-n pchielea lui!

 

Sfaturi dă final

 

Şi iac-aşe păţîrăm cu omu’ ciala bărnace. Iel n-auzîsă voarba lu’ ciala că: musca păntru puţînă mniere dă prunie îşi dă viaţa. Iar voi care cichiţ’ rîndurile aşchia, nu locomiţ’ la ce nu-i a vost că:locomia strîcă ominia şi-i păcat. Nu dă altă da tăt vă spun că: viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ şi veghieţ’!”

(Va urma)

 

Dicţionar: firiangu’ – perdeaua; bină – scenă; mătăcăliai – ungeai; tromnă – răceală; ventuză – un fel de borcănele care se încălzeau cu flacără în interior şi se lipeau pe spatele celui răcit; arşeu – hârleţ; golumbii – şireturile; petroleu – petrol; ruje – floarea soarelui; brîzgăia mînînţăl – ploua mărunt; bodoarcă – trifoi ; bătălauăle – sculele de bătut coasa; făţani – fazani; bărnace – brunet;bîchibou – mers împleticit.