Ileana Roman, Figuri de stil (Timişoara, Editura Brumar, 2006)

Noul volum de poeme al Ilenei Roman, Figuri de stil (Timişoara, Editura Brumar, 2006), stă confortabil sub un motto heliadesc-rădulescian: «Bine că scăpai de Muze, / De leliţe din Parnas / Şi de gloaba de Pegas…», atrăgând şi astfel atenţia asupra faptului că distinsa purtătoare de liră de la Drobeta Turnu Severin, esteticeşte vorbind, îşi permite a-şi aşeza cu graţie „măştile stilistice“ ale poeziei româneşti din toate anotimpurile, cu propensiunea celor dintre „modernitatea mitosofică“ (v. Absalom, Dalila etc.) şifiguri de stil postmodernism (îndeosebi, parnasian-hermetic barbian), în ultimă instanţă, afirmând un subtil, un ingenios program poeticesc, un admirabil soi de „foxy-poezie“ (cf. Câine verité – «Şi Fox fugi-ntr-o seară mov / Cu-o dalbă Foxă.» – p. 84) care, permanent, îşi pro-jetează receptorul, între avalanşa „ironiilor producătoare de şocuri“ şi „cvadriga arhanghelilor“ cu catharsis, cum, de altfel, şi în sonetul din finalul cărţii: Îngerul îmi citise cartea cumplit / Omorând-o cuvânt de cuvânt / Şi la sfârşitul cititului sfânt / Cu gura lui s-a iscălit. // Din cuvânt vin, în cuvânt mă întorc / Între timp la ce bun să mor, îngerai, / Treacă de la mine la tine noroc – / De n-aş fi scris eu, ce omorai? // Acum de Păresimi am prins îngerul / Înviindu-mi cartea cu plângerul / Trecând de la mine la el şi invers // Literă cu literă şi vers cu vers / De nu pot, Doamne, să mai adorm / Prin văz-duhul enorm. («Ex libris» – p. 89).

În originala desfăşurare prin spaţii şi timpuri poematiceşti a dunărean-ironicei eroine lirice, se pleacă de la „kilometrul Kafka“, sfidând „tel-quelismul“ (cu apogeul receptării prin postbelic-secunda generaţie a resurecţiei şi paradoxismului), spre a se înfăţişa în „turnul de fildeş“ al creaţiei drept «crăpătura clară» a Castelului («Mai absurdă decât Kafka / Mă încumetasem, iaca, / Să îl contrazic tel quel. / Dup-un lung asalt pe-afară / Într-o bună zi de vară / Ca o crăpătură clară / Pătrunsesem în castel.» – p. 7). Odată intrată în labirintul-castel, «prin hodăi uituce, stranii» (p. 8), eroina lirică helen-romaniană trage de timp „în sus“, neîntâlnind „castelanii“, abureşte „stampele clar-obscure“, ori lucrurile (din „castel“) „în eclipse fleţe“, apoi trage şi „de perdele-n jos“, văzându-şi „ca prin zăbrele“, trupul „fără dantele, / singur, încă albicios, // singur, fără umbră“. Eul liric, însinguratul, i se diseminează prin „pândă, / când s-a prins într-o oglindă / largă, brusc, în golul ei“, de vreme ce se vede mulţime: «Eu de zeci de ori de mine / În ecouri stră străine, / Şi surpate prin hodăi.» (p. 9). Trebuie subliniat că „alegoria autobiografică“ din deschiderea volumului face trimiteri subtile, „se re-conectează“ la anotimpul debutului poetei (în literatură, în lumea literară), din păcate, un anotimp stalinist, al răcnetelor ideologice marxist-leniniste împotriva „turnului de fildeş“, al oricărui tip de „Castel“ kafkian etc., spre a se înfăptui „o literatură nouă“, spre a făuri „omul nou“, un homo sovieticus de România, astfel servind „clasei muncitoare“, „proletariatului“. Generaţia Labiş-Stănescu-Sorescu, adică generaţia Ilenei Roman, a celor ce fac „breşa Luceafărului“ (adică a debutanţilor cu volume în vestita colecţie, „Luceafărul“, a Editurii pentru Literatură din Bucureşti), „breşă în proletcultism“, strategic se pune sub scut parnasian-hermetic-barbian. Eroina lirică a Ilenei Roman este când adolescenta coşbuciană din «La oglindă», când fetiţa din grupul colindătorilor de lunci, ca în celebrul poem, «După melci», de Ion Barbu. Frica – nu „sartreană“, ci frica de stresanta, obsedanta cenzură comunistă – se relevă hiperbolic, polimorf, cu „chei“ în literatura de sertar: «Chiar şi frică-mea cea mare / Se-nmulţise prin sertare / Şi-n unghere mari şi reci. / Celelate frici, mici zebre, / S-au lăsat mai fără febre / Să se schimbe prin tenebre / În albaştri lilieci.» (p. 9). Groteşti sunt «înseşi fricile speranţei», ţopăind «prin săli, pe clanţe, / rupând pânze de paingi, / stârnind amintiri, Rusalii, / scorpioni, termite-n falii, / chiar trecute prin vitralii, / însă sloi când să le-atingi» (ibid). „Ermeticul“ joc castelan-kafkian reuşeşte să plictisească până la urmă şi «una dintre frici» „o zbugheşte“, prăbuşind o grindă «peste falnica oglindă», din ai cărei „prapuri“, ochii perfizi ai eroinei lirice se metamorfozează în păsări, într-un «văzduh de aripi large», întorcându-se «ca bumerange» (p. 11), ceea ce o face să mărturisească: «Însă frică-mea cea mare / Cu picioare zburătoare / Flutura peste moloz / Că-ntre timp spaţiul căzuse» (p. 12). „Deznodământul“ nu este nici „ieşire prin cer“, nici „ieşire din rai“ («Şi-am sărit pe-un geam afară / Ca o muzică uşoară / În boscheţii lui Adam.» – ibid.), pentru că, după cum ne declară cu tărie wikipedistă, n-o interesează adevărul: «Nu vream şarpe, nu vream mărul, / Eu nu vreau nici adevărul – / Dulce, sau pustiitorul...» (s. n., p. 13). Şi, prin absurd, esenţial este «un scaiete bleo crudel» ce de fustă i se prinde, făcând-o să iasă râzând «cât roata, / lăsând larg deschisă poarta, / sus, la Kafka, la Castel». La eroina lirică a Ilenei Roman, priponit de geana-i, «Chiar pe coapsele Mariei / Paşte calul primăriei» (Vedenii – p. 35), dacă nu găseşte cumva «firul apei dus / prin buruieni lăieţe». Când intră în spaţiul coşbucian al Alionului, nu pregetă a se înminunoşi de «balada unui pom pe nume om», «atâta de bogat / chiar şi în somn», «măreţ la trup şi legănat, / de fructe ce nici n-am visat – / frumoase şi cu mult mai bune / de mâncat»; «precum el singur se-nsera / şi, de asemenea, ningea / iar primăvara, străvezui, / se înflorea» (p. 37 sq.). Celebrul „copac păsărelnic“, cel cu care eroina lirică făcut-a un copil, se spânzură, fără a ni se mai preciza dacă ştreangul i s-a fixat pe pasărea-cruce, de vreme ce «păsările îl iubeau», de vreme ce «ele sunt crucile de sus» (p. 41). De la „căderea în baladesc“, eroina lirică a Ilenei Roman ajunge la o superbă, lafontaineană, „cădere în fabulă“, vulpizarea corbului de(s)căşcăvăluit fiind substituită, pe registru onirologic, de omida îndrăgostită de dudul edenic: «Pe când eu mă visam odată / ca niciodată un copac / s-a suit viermele în vis şi mi-a zis / ce coroană mândră am pe cap / şi ce umbră deasă şi ce păsări / numai despre fructe că sunt sau nu sânt / cele mai frumoase / n-a scos un cuvânt. // […] / Şi-am coborât din pom, din vis, / (pentru a fi mai negentilă) / şi l-am călcat în silă / ca pe-un gunoi. // Ei bine, aflaţi şi voi / care nici nu citiţi aceste versuri / despre un vierme / deşi vă veţi întâlni cu el / mai târziu, mai devreme, / aflaţi ce am aflat şi eu / spunându-mi visul altei trestii gânditoare: / că trebuia să-l calc de două ori, / că prima dată doar s-a prefăcut / că moare» (Vis cu vierme – p. 43 sq.). Eroina lirică, iubind zalmoxiana, dacica pereche sacră, cu care strămoşii se înfăţişează şi pe cea mai vestită columnă a imperialei Rome, ar mai fi de reţinut şi pentru irepresibila-i sete ucigaşă ce-o cuprinde împotriva „ermeticului“, „dionisiacului“ Singuriform («Eşti singur luci, plastifiat, / Afar' pământul plânge beat / Şi-n ape se întoarce. / Apoi e linişte, ţi-aud / Doar liniştea cu părul ud / Ieşind de prin băltoace. // Eşti singur sing singuriform / Un capodop ermet şi-n somn / Ce îşi înghite sensul. / Te-aş despica în două, lung / Din creştet până-n sud, pe prund / Banalizându-ţi sexul» – p. 49 sq.), „singuriformul“ având apucături canibalice, cu căutături frecvente nu numai la „versul-pistil-rozeu“ («El voia versuri din mine / Ca dintr-un pistil rozeu. / Eu eram cam nemiloasă, / Foaie verde de-avrămeasă, / Că eu nici n-am fost mireasă / Şi nici ca să mor nu vreu»), ci şi la „strofa dificilă“ («Deci el ronţăia cu silă / Dintr-o strofă dificilă, / Că e foarte, că e prea / Şi umbla cu limba scoasă / Dup-o rimă mai mustoasă / Dar când s-o muşte de coapsă / Ea zbură ca pasărea.»). Otrăvirea unui astfel de Singuriform pare a se fi dovedit imperioasă: «Desigur se mohorâse, / Ardea prost, mi se făcuse / Milă de acest fidel. / Şi atunci i-am dat să-nghită / O metaforă-ndulcită / De regină otrăvită / Sus prin goticul castel.» (Ambigua – p. 50).

De dincolo de valul răcoritor al ironiilor pandure, de dincolo de măştile stilurilor (coşbuciene, barbiene etc.), de dincolo de paradox şi de dincolo de mai toate „figurile de stil“, jumătatea reprezentată de „Singuriform“, chiar dacă pare a-şi afla cealaltă jumătate în eroina lirică, nu are nicidecum sentimentul împlinirii de fiinţă angajată în lupta cu droaia neînvinşilor zei, din subceresc, în primul rând, nu intră în vreo androginică, ori efialtică stare, toate stând sub pecetea părelniciei, ci, dimpotrivă, îşi relevă, îşi asumă condiţia de ens-cosmos, de ens-univers înfiorat, ori înfrigurat, ca „vecin al neantului“, câtă vreme «muntele este în cer, dar crestele sale / nu se mai uită decât în vale / ca nişte împietrite lacrimi demult», câtă vreme «râul e-o pasăre străcurgătoare», câtă vreme poeta Ileana Roman cercetează muntele / matca lumilor, până la aflarea adevărului profund, spre a ni se confesa apoi, astfel: «Cobor la poalele muntelui, târzie, / Încerc o piatră uşoară şi grea / Întotdeauna sub o piatră se ascunde ceva /  Un vierme, o virgulă vie. // Mişc piatra şi brusc îmi apare / Dedesubt tot o piatră uşoară şi grea. / Mişc piatra mişc şi sub ea / Altă piatră asemenea şi tare. // Mişc piatră după piatră până când / Nu mai rămâne piatră pe piatră / Şi nimic altceva nu mi se-arată / Decât sus genele muntelui aşteptând. // Şi ce dacă stâncile astea ar cădea / Cad ele stelele din ceriu / Cade el mereu câte un imperiu / Şi cade ea mâna mea // Peste litere cade chiar în acest loc / La picioarele muntelui scrijelind / Totuşi acest gând: / Nu treceţi, cad pietre. Poc !» (p. 74).