…o carte a curajului în care face disecţia unei societaţi a Epocii de Aur îngenuncheată de activişti veroşi  şi de  informatori  bolşevici…

Editura Corvin publică un volum de excepţie, scris de un scriitor de exceptie – Eugen Evu. Poetul  propune publicului cititor o carte testament, Tresarirea Focului (volumul II). Primul apăruse la editura Signata, din Timişoara, în 2oo2, 6o4 pagini,  fiind excepţional receptat, premiat de Academia ASLA Oradea şi  de Salonul Internaţional de Carte – la Congresul româno-american. Ca şi primul volum, acesta este  scris într-o modalitate modulară, surprinzătoare. Cartea este  compusă din „Briliantul” şi „Noaptea” (jurnale 1980-2006), „Cârtiţa pe acoperiş” şi „Cagule” (Teatru-pamflet).

Cartea-document cuprinde, cum spune autorul în scrisoarea care a acompaniat volumul, „şi o parte de  spicuiri din jurnalele ce le-am ţinut ascunse când am fost hărţuit de securiştii şi activiştii ceauşişti”. Sunt observaţii zilnice fără dată, comentarii la evenimentele zilnice, impresii din cele citite sau experienţe directe de viaţă. Gândurile şi sentimentele autorului, proiectate într-un mediu în continuă dezintegrare, sunt înregistrate aşa cum le trăieşte, alături de comentarii despre întâlniri cu alţi autori, deriziunile sau măruntele conflicte din viaţa societăţii, inclusiv a celei literare,  sau cu cei la putere care-l măsoară cu neîncredere de fiecare data, sunt inserate documente care atestă „lucrarea informativă” a poetului, liste cu cei găsiţi la Arhivele C.N.S.A.S. ale securităţii, dovezi ale turnătoriei aţâţate între scriitori, el fiind acuzat de „defăimarea realităţii socialiste”, ori de atitudini ostile „orânduirii”, etc. Atmosfera este sumbră, învăluită într-o suferinţă acută, alienantă.


Impresia este aceeaşi pe care o simţi în faţa unei pânze alegorice de Hyeronymus Bosch. Istoria se împarte în două, Ceauşescu şi post-Ceauşescu. Detaliile textului accentuează atitudini omeneşti, necazurile imense şi piedicile zilnice ale individului creator aflat faţa în faţa  maşinăriei instituţiilor statului lui Ceausescu, formate din tovaraşi fără principii morale cu funcţii mai mult sau mai puţin importante, numiţi ierarhic datorită unei „origini sănătoase” , iar post-Ceausescu cu domni, care dispun de averi imense cu istoric dubios, averi asimilate în trecutul duplicitar-servil, unii sporindu-le după evenimentele din 1989, fiind răsplătiţi tot ei, prin tenebroasele afaceri de culise, pe seama confiscării revoluţiei, şi care au devenit peste noapte politicieni aleşi de un electorat naiv, care aşteaptă cuminte să fie îndoctrinat cu noile precepte ale mondialitatii. Proiecţiile jurnalistice  amintesc de suita picturilor auto-portretistice ale lui Rembrandt, dar şi de celebra lucrare „Lecţia de anatomie”, în sensul că  este „conspectat” sau autopsiat, peiorativ zicând, cadavrul totalitar în hidoşenia lui, pe masa  de subsol a unei perioade încă tulburi.

 

Aşadar, Eugen Evu scrie o carte a curajului în care face disecţia unei societaţi a Epocii de Aur îngenuncheată de activişti veroşi  şi de  informatori  bolşevici, care au conspirat diabolic să distrugă un popor întreg! Autorul descrie angoasa zilnică de a supravieţui cu tacâmuri obţinute pe bonuri, într-un regim semi-cazon, la cozi degradante, umilitoare, spectrul mizeriei existenţiale fiind halucinant (Este bizar că mulţi ţin să uite totul, amăgindu-se că astfel doar au visat urât: dar coşmarul a fost real).  Consemnările alternează cu lecturi din autori universali, jurnalistul se împarte între realitate şi ficţiunea cunoaşterii ca un refugiu  şi un anume auto-tratament psihoterapic…

 

Apartamentul cu gândaci şi fără căldură iarna, cu copiii bolnavi şi cu autorul însuşi într-o stare mereu maladivă, fixează coordonatele suferinţei. Aici scriitorul creează terorizat de informatorii care-i caută paginile de manuscris  prin pătrundere ilegală la domiciliu, prin sustragerea corespondenţei de la  poştă şi copierea  frazelor „incriminante”, prin ascultarea telefonică, urmăriri, etc., inclusiv prin gunoaie. Sunt redate dovezi coppy despre turnători, unii dintre ei fiind colegi scriitori. Volumul este cartea conflictului dintre bine şi rău, un Rău enorm care aproape înneacă pe autor într-o nelinişte care-l urmăreşte egal în starea de veghe şi în starea de somn… Cum titrează el, este ţinta de a distruge însuşi omul, „ţinta cap de om” din recuzita armatei.

Societatea  trecută „de la comunism la consumism”, post-Ceauşescu, în care trăieşte acum, este prezentă în volum în formă de Bâlci al Deşertăciunilor, unde puţini sunt cei care au acces să se înfrupte cu înghiţituri pantagrueleşti, în timp ce un întreg popor, intimidat de regimuri politice de diverse coloraturi, priveşte la viitor cu neîncredere şi uimire, neputincios în lipsa sensurilor şi direcţiilor democraţiei veritabile. Schimbarea este greoaie, epuizantă, corupţia face ravagii. Autorul înregistrează gânduri şi sentimente despre tragedia mamelor şi a tinerilor care trebuie sa ia drumul străinătăţii să lucreze în condiţii extrem de grele pentru a asigura un trai esenţial celor rămaşi acasă. De fapt, celula de bază a societăţii, este cea care şi în continuare suportă presiunile alienante, devastatoare. Existenţa redevine un şantaj pentru supravieţuire, de astă dată pe canavaua confuziei, falimentului economic şi raptului parveniţilor din straturile privilegiate şi ieri, intrate acum în lumea capitalului preluat abuziv de la statul măcinat de politicianism şi  dezbinări de care se profită.

Cagule (Teatru-pamflet) aminteşte de aciditatea verbală a genialului I.L.Caragiale într-o Scrisoare Pierdută, de absurdul din Aşteptându-l pe Godot de Samuel Beckett şi de automatismul limbajului din Cântăreaţa cheală de Eugen Ionesco. Personajele, la Eugen Evu, apar acţionând într-un univers corupt şi absurd care sufocă. Valuri după valuri de vorbe-i îneacă paroxist pe protagonişti într-o nouă ordine care le este străină. Conflictul dintre personaje (personaje individuale corupte rezonante vis-à-vis de corul de inspiraţie parafrazică antică, care reprezentând cumva voalat (sic!) libertatea de conştiintă, sau reminiscenţele ei, auzit ca un ecou îndepărtat) se simte suprarealist, iar modalitatea psiho-analitică aminteşte de Sigmund Freud. Eugen Evu caută semnificaţii în delirul verbal al personajelor. Tipologic, recunoaştem în personajul principal  Găunescu, un fel de monstru atipic, dar model pentru mulţi dintre  falşii „transformişti” ieşiţi la iveală din confuzia istoriei  recente . Scriitura se prezintă ca un set de imagini – colaje, care se amestecă într-o anecdotă extravagantă „de import albano-greco-balcanic” (precum îmi clarifica autorul în scrisoarea sa din ajun de sărbători) despre modalitaţi de avansare politică.

 

Cagule „este o satiră tăioasă, care analizează cu minuţiozitate, în stil parafrazic-ludic grotesc- exotic, relaţii între personaje care, deşi comunica verbal, nu-şi spun nimic. Este doar surogatul derizoriu al comunicării  derutate, între identităţi devastate de efectele unor decenii de  totalitarism. Acest pamflet se cere pus în scenă la un mare festival de teatru, eventual prin mijloacele ingenioase pe care le impune, pentru a se savura grotescul situaţiei în care sunt proiectate personajele. Eugen Evu scrie undeva că pentru el umorul este doar o dimensiune a tragicului, un reflex din adâncime al conştiinţei, de a se opune prin luare în derâdere a  tot ceea ce tinde să distrugă şi eul, şi subconştientul uman individual, în favoarea massificării. Un volum memorabil de la un autor de mare talent.

Mariana Zavati GARDNER

Norfolk, U.K.