Elizabeth Adler – Ne întâlnim la Veneţia – Reader’s Digest – 2008

            Trăim într-o lume a imaginilor, o lume pe care nu o poţi cunoaşte într-o singură viaţă. Fiecare zonă este specială, fiecare oraş are povestea sa, iar oamenii cei mai norocoşi sunt cei care reuşesc să descopere pe parcursul vieţii lor cât mai multe poveşti. Elizabeth Adler ne arată în romanul “Ne întâlnim la Veneţia” o lume a experienţelor inedite, o lume interconectată în permanenţă, un univers în care orice este posibil. Scriitoarea crează o atmosferă intensă, care te prinde aidoma unui carusel înnebunitor. De la Shanghai la Paris, de la Veneţia în Canada, toate par să fie atât de aproape, toate par să fie la îndemâna noastră.

            Volumul surprinde prin simplitate şi naturaleţe. Călătoria este parte integrantă a fiinţelor, iar diferenţele culturale sunt topite cu rafinament. Seducţia devine elementul principal, iar sentimentele se amestecă aidoma dialectelor. Descoperim că de multe ori inima este mai puternică decât raţiunea, dar de asemenea descoperim că nu există drame definitive. Ajutate de simboluri şi referinţe culturale exotice, personajele se regăsesc, descoperă noi perspective şi înţeleg de ce frumuseţea se află pretutindeni în jurul nostru, în diferitele ei forme: ”În taxiul care îi ducea la Pont de l’Alma, Bennett păstră o distanţă discretă între ei, umplând tăcerea cu întrebări despre viaţa lui Preshy la Paris. Taxiul scrâşni din frâne şi opri în cele din urmă la chei, iar ei se grăbiră să urce în strălucitorul Bateau Mouche, luminat feeric. În timp ce vaporul cu acoperiş de sticlă aluneca uşor în josul fluviului, Bennett o conduse la una dintre banchetele din faţă. Farurile ambarcaţiunii împrăştiau în jur luciri magice în timp ce alunecau pe sub fermecătoarele poduri ale Parisului, printre clădirile publice şi monumentele magnific iluminate: cupola albă de la Sacre Coeur, contraforturile masive şi turnurile cu statui de monştri fantastici ale catedralei NotreDame. Preshy rămase uluită, nu văzuse niciodată Parisul din această perspectivă.

            Stilul este alert. Elizabeth Adler construieşte acţiunea veridic, fără să apeleze la artificiile specifice romanelor de acest tip. Nu există crime perfecte, nu există eroi care să salveze totul în ultimul moment. Povestea este reală, ţările există, fiecare dintre noi se poate pierde pe o stradă din Veneţia, fiecare dintre îşi poate petrece noaptea la un hotel din colţurile de lume descrise de Adler. Valoarea volumul rezidă tocmai în aerul de realism şi de naturaleţe pe care îl oferă. Acţiunea pare că se petrece lângă noi, ne aşteptăm ca personajele să ţâşnească din carte şi să apară în faţa noastră în orice moment.

            Limbajul folosit de Adler este direct. Autoarea nu încearcă să ne impresioneze cu aere intelectuale, demonstrând că înţelege perfect lumea despre care vorbeşte. O lume glossy, o lume glamour, o lume în care strălucirea nu poate fi înlocuită cu nimic altceva. Destinele se făuresc şi se frâng în jurul diamantelor, împărătesele moarte se întorc pentru a-şi cere tributul. Iar totul se reduce până la urmă la poveste, o poveste pe care fiecare dintre noi o trăieşte la intensitate maximă: “Simţi că i se face milă de Sam, atunci când opri în faţa hotelului său jerpelit. El ieşi din maşină, apoi se aplecă şi o privi în ochi, acum aproape la fel de obosiţi ca şi ai lui.

            Mulţumesc mult, Rafferty, spuse. Mulţumesc că m-ai adus. Fără tine ar fi trebuit să fac tot drumul pe jos.

            Cu plăcere. Mulţumesc pentru companie.

            Noroc cu misterioasa Lily Song. Dădu să închidă portiera, dar se răzgândi. De ce nu-mi dai numărul tău de telefon? spuse degajat. Pentru cazul în care m-aş întoarce la Paris. Mi-ai putea spune restul poveştii cu Lily.

            Toţi avem câte o poveste, zise ea, şi el zâmbi.

            Folosind foarte puţin descrierea, Adler reuşeşte să construiască acţiunea prin prisma personajelor. Fiecare viziune diferă, iar prin intermediul naratorului omniscient suntem martorii unor schimbări bruşte de perspectivă, care potenţează volumul. Ţările se transformă, există simboluri care apar pretutindeni, există globalizarea care acţionează în cadrul volumului ca un fir conductor, aducând totul între nişte limite bine stabilite. Regăsim aceleaşi idei, aceleaşi emoţii, iar romanul ne arată că oamenii simt la fel, indiferent de continentul de pe care privesc cerul albastru.

            Personajele sunt construite realist, acoperind aproape toate tipologiile. Fără a avea destine de poveste, reuşesc să ajungă în situaţii excepţionale, pe care însă le rezolvă aşa cum probabil ar face-o fiecare dintre noi. Şi iată cum descoperim că o pisică poate schimba destine, iată cum descoperim că o simplă statuie poate să ascundă un suflet. Până la urmă, totul se reduce la un sărut şi la un viitor nesigur. Ca întotdeauna… “- Acum ce facem? Preshy se uită la perla funerară, strălucind rece ca luna pe masa neagră de sticlă. Simţi că o iau fiorii. Nu-i a mea. A fost furată de la o împărăteasă moartă. Face parte din patrimoniul istoric. Ar trebui să meargă înapoi unde îi este locul. Înapoi în China. Am să le donez lor colierul. Poate că îl vor expune într-un muzeu. El încuviinţă.

            Sunt sigur că darul tău îi va umple de încântare.

            Ea luă pisica în braţe.

            Dacă n-ai fi fost tu, reaua de Mausi, nu l-am fi găsit niciodată, spuse, sărutându-i urechile ciocolatii.

            Mau întinse labele pe umerii lui Preshy şi îl privi triumfătoare pe Sam. Putea să jure că pisica râdea. Pe faţa lui îngustă se iţi un zâmbet.

            – Lasă pisica jos şi vino încoace, Rafferty, zise, deschizând larg braţele.

            De pe locul ei de la fereastră, Mau o urmări pe Preshy îndreptându-se către el. Apoi feţele lor se contopiră într-un sărut. Viaţa cam avea să se schimbe, în viitor…

            “Ne întâlnim la Veneţia” este o carte a explorării, o carte a lumilor care converg. Ne întâlnim la mijloc, acolo unde Orientul şi Occidentul se îmbrăţişează. O lume veche care învaţă să accepte noul, o lume unde căsătoriile se pot termina în sânge. Adler ilustrează foarte bine lucrurile pe care oamenii sunt dispuşi să le facă pentru bani. Pentru că, deşi este greu de acceptat, de multe ori un diamant este mai frumos şi mai atrăgător decât o inimă…

 

 

Bibliografie

Elizabeth Adler – Ne întâlnim la Veneţia – Reader’s Digest – 2008