Interviu cu George Roca

Domnule George Roca, v-am invitat la această discuţie pentru a afla, în primul rând, părerea dumneavoastră despre literatura secolului XXI, dar şi pentru a dezbate problemele pe care le întâmpină autorul român aflat la început de drum.

Oana Stoica-Mujea: Aţi plecat din ţară în 1980, în timpuri tulburi. Credeţi că această „evadare” v-a ajutat să vă definiţi ca om de cultură?

George Roca: Nu aş vrea să fiu ambiguu dar răspunsul meu este DA şi NU! Am să mă explic! Pentru un om dornic de-a şti, de-a cunoaşte, de-a se hrăni spiritual cu cultură, această „evadare” de care vorbiti dumneavoastra nu este un impediment pentru a se împlini ca un om de cultură. Totul este să vrei. Şi credeţi-mă, foarte mulţi „plecaţi” se împlinesc… poate pentru că doresc să se hrăneasc spiritual şi să se înfrupte (dacă tot au posibilitatea!) din depozitele culturii universale… Românul este omul care adună toată viaţa! Daca nu poate să adune material adună spiritual. V-aţi deschis vreodată dulapurile din casă? Aţi privit înăuntru? Ticsite! Aşa e şi cu cultura… vrei să absorbi totul, să ştii, să cunoşti totul, de la Muzeul Luvru, până la priveliştea preistoricului Machu Pitchu, de la Bibilioteca Congresului American până la înţelegerea textelor din cântecele „hip-hop”. Răspunsul la „NU” se datorează faptului că „marea plecare de-acasă” are şi părţile ei rele, părţi care afectează „absorbţia” culturii de către cel în cauză, adică emigrantul. Printre acestea putem enumăra: stressul cauzat de „emigritis” (boala emigrantului), impactul cu o cultură necunoscută şi neînţelegerea ei, nesiguranţa noilor locuri, lipsa de bani, lipsa de timp alocat studiului şi cunoaşterii, incertitudinea, munca multă în dorinţa de-a te realiza… Deci primi ani sunt foarte grei! Eşti norocos însă dacă ai venit de-acasă cu un bagaj de cultură, deoarece atunci când nu poţi să citeşti o carte din lipsă de timp sau din cauza oboselii, mai reciţi în gând din Eminescu şi Mioriţa, sau seara la culcare îţi spui singur (tot în gând) o poveste de Ion Creangă sau Petre Ispirescu.

Oana Stoica-Mujea: Spuneţi-ne câteva cuvinte despre omul George Roca.

George Roca: Am 60 de ani, dar sufletul e colea… între 20 şi 30! De 26 de ani m-am stabilit (fizic!) la Sydney în Australia. M-am născut în Ardeal, la Huedin, un orăşel mititel de la poalele munţilor Apuseni. Acolo m-a dus mama să mă nască, la bunici. După o lună am avut parte de prima „emigrare”, adică reîntoarecerea mamei şi a „belbeluşului” acasă la Oradea unde ne aştepta tata. În oraşul de pe Crişul Repede am stat vreo douăzeci de ani, după care, atras de mirajul Bucureştiului m-am făcut „capitalist”. În 1980 am plecat definitiv din ţară. Aşa au zis cei de la paşapoarte, dar vă spun sincer că s-au înşelat… Spiritual am fost tot timpul „acasa” în România! Am părăsit foarte greu România, deoarece rădăcilile erau puternice şi greu de dizlocat. Ajungând aici, în Australia, am dat de o lume nouă, necunoscută mie până atunci, o lume mult mai democratică decât cea de acasă, dar destul de dificilă pentru a te acomoda. Noua limbă, noua cultură, greutăţile materiale, lipsa familiei, a rudelor, prietenilor, îmi făceau viaţa destul de grea la început. Apoi, cu timpul, m-am acomodat şi am rezolvat multe dintre probleme. M-am căsătorit tot cu o româncă, am un copil, vorbim acasa româneşte (că doar români suntem!), ne-am adunat, am studiat, ne-am acomodat cu noua ţară şi iată că, vorba latinului: „tempus fugit”, am ajuns în 2007.      

Oana Stoica-Mujea: Pe lângă faptul că sunteţi scriitor sunteţi şi actor. Aţi jucat în nenumărate piese de teatru, dar şi într-un film australian. Povestiţi-ne despre această experienţă?

George Roca: Scriitor aş vrea să mă pot numi, şi încerc destul de tare, dar nu ştiu cît de bun sau rău sunt, o să las cititorii să mă judece. Scriu destul de mult. În fiecare zi câteva ore. Ce scriu. De toate: eseuri, poezii, corespondenţe, articole pentru diferite reviste virtuale sau tangibile cu care colaborez. Cât despre teatru, din pacate l-am închis într-o cutiuţă a sufletului şi acolo a început să se ofilească… În filmul acela australian (Change of Heart) am avut un rol minor, chiar dacă am am avut mai multe  apariţii şi am îngâimat câteva cuvinte în limba engleză. N-a fost totuşi ceva care să-mi umple sufletul, dar a fost o realizare! Îmi este drag acest film deoarece era o comedie simpatică. Poate într-o zi va ajunge şi pe ecranele din România.

Oana Stoica-Mujea: Care a fost debutul dumneavoastră şi cum a fost primit de publicul din România?

George Roca: Au trecut aproape 40 zeci de ani de-atunci. La început am lucrat ca actor la Teatrul de Păpuşi din Oradea, apoi am plecat la Bucureşti unde am urmat cursurile de trei ani organizate de Ministerul Culturii şi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC). Am făcut actorie, şi în paralel tehnica mânuirii păpuşilor pe mănă şi a marionetelor. Mi-e drag să-mi aduc aminte de acei câţiva ani care mi-ai marcat viaţa si mi-au conturat personalitatea (hai să-i zicem artistică!). Am avut profesori minunaţi care ne-au dăruit cu dragoste o bucăţică din sufletul lor: Zoe-Anghel Stanca la arta actorului, Vasile Moisescu la vorbire artistică, Ion Toboşaru la estetică, Suzana Badian la mişcare scenică, Valentin Silvestru la istoria teatrului ş.a. Nu pot să nu-i enumăr şi pe cei cu care am făcut „păpuşerie”: Iustin Grad, Dorina Tănăsescu, Brânduşa Zaiţa-Silvestru, actori-păpuşari recunoscuţi nu numai pe ecranele televiziunii române, sau pe scena Teatrului „Ţăndărică”, dar şi în străinătate, din Egipt până în Japonia, unde au predat sau au performat această minunată artă. După absolvire am dat un concurs la Teatrul de stat din Ploieşti, unde am lucrat trei ani, după care am abandonat scena din motive destul de subiective. Nu mă pot lăuda că am fost un actor foarte bun, dar încercam să îmi fac meseria. De fapt marea pasiune a vieţii mele a fost regia de film. Păcat că nu am putut să o realizez! Debutul? „Albinele”, o minunată piesă în versuri de Valeriu Anania. Publicul din România este cel mai minunat public din lume! Cred că termenul de „aplauze furtunoase” este specific doar publicului cu suflet latin. Şi apoi, dacă depui un pic de efort pe scenă, publicul nostru începe să bată din palme. La români nu prea se aruncă cu roşii în artişti!   

Oana Stoica-Mujea: Vă simţiţi mai apropiat de proză sau de poezie? De ce?

George Roca: Iubesc poezia, da scriu tot mai des proză. Nu prea am timp de poezie. Ca sa scrii versuri trebuie să ai inspiraţie şi o anumită stare emoţională. Căci bine spunea marele Eminescu: „E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune…”. Pentru a face poezie de calitate trebuie să ai trăiri speciale, de la suferinţă la exuberantă bucurie, de la emoţie artistică la expresivitate, toate combinate cu talent şi cu o bună cunoaştere a limbii în care te exprimi. Proza mi se pare mult mai uşoară. Poţi aduna date, poţi crea subiecte, poţi inventa, poţi colabora cu alţi scriitori, având posibilitatea unui spectru mai larg de exprimare decât în poezie.

Oana Stoica-Mujea: Aţi editat două reviste şi aţi scris pentru nenumărate altele. Bănuiesc că în activitatea dumneavoastră jurnalistică aţi întâlnit mulţi tineri ce îşi doreau să îşi înceapă o „carieră” literară. Ce şanse au tinerii secolului nostru să se afirme?

George Roca: Am editat mai multe… dar au dat faliment din lipsa de fonduri sau poate din nepricepere administrativă. La olimpiada de la Sydney am scos revista „Jurnal Olimpic”, apoi a continuat pe internet cu reviste virtuale precum „Rexlibris”, „Prolibris” şi „Paradox”, toate sucombate. Am fost câţiva ani redactor la o revistă din Melbourne (Românul Australian), apoi redactor şef la „Spirit Românesc” din Sydney, component al colectivului de redacţie ale unor reviste de cultură şi literatură din România (Unu, Provincia Corvina), colaborator permanent la revistele electronice: „Noi,NU!”, „Arcada”, „Clipa”… În prezent sunt redactor la revista literară „AGERO” din Stuttgart, Germania (http://www.agero-stuttgart.de ).   

Relaţia mea cu tinerii „producători de literatură” a fost întotdeauna foarte bună. V-am spus la începutul acestui interviu că încerc să mă detaşez de vârsta mea fizică şi să rup bariera dintre generaţii. Nu e întotdeauna uşor. De ce? Pentru că cei mai în vârstă nu au curajul celor tineri de a zbura chiar dacă uneori se lovesc cu capul de zid. Caut să îi inţeleg, să invăţ de la ei ce mai e modă, ce „se poartă” , iar la rândul meu caut să îi ajut, să-i promovez şi să le împărtăşesc din experienţa mea. Îi indemn să scrie cu dăruire. Cu timpul se vor şlefui şi vor câştiga recunoştinţa cititorului, chiar dacă din zece „alergători” rămâne doar unul care va deveni scriitor sau poet adevărat! Trebuie, însă, să li se ofere şansa de exprimare, mai ales că nu putem preciza cine va fi acel alergător care va câştiga. Mă întrebaţi ce şanse au tinerii secolului nostru să se afirme! Vă răspund sincer! Toate şansele! Mai mult decât cei din generaţiile anterioare! Însă e nevoie de mult studiu, multă muncă, perseverenţă… şi bineînţeles „cultivare literară”. Vedeţi ca nu folosesc noţiunea de talent! Talentul în literatură se cultivă cu efort, exerciţiu şi cunoaştere! Nu prea am încredere că ne naştem cu el!

Oana Stoica-Mujea: Ţinând cont că trăim într-o lume tot timpul grăbită, mai au românii timp să se relaxeze în compania unei cărţi? Mai prind revistele culturale, piesele de teatru, opera?

George Roca: O lume grăbită…¬!? Da, aşa este! Trăim în secolul vitezei, suntem veşnic ocupaţi, dar trebuie să ne facem timp pentru a ne relaxa minţile obosite. O carte este un instrument de relaxare la îndemâna oricui ştie să dezlege misterul slovei. Sunt cărţi pe toate gusturile, cărţi care abia aşteaptă să fie citite. Nu s-a întâlnit niciodată pe parcursul istoriei o explozie literară atît de puternică cum e cea din zilele noastre, fără restricţii, cenzură, pentru toate gusturile şi vârstele. Accesibilitatea contactului cu cartea este uşoară graţie internetului, a multitudinii de biblioteci, cât şi a preţurilor destul de accesibile. Omul este dornic de hrană spirituală! De aceea supraveţuiesc şi revistele culturale, şi teatrul, şi opera! Sunt convins că vor supravieţui atâta timp cât va exista specia umană, chiar dacă se vor schimba metodele de contact cu iubitorii de artă şi literatură! Poate acum mergem mai puţin  la teatru, la operă şi chiar la cinematograf, dar televiziunea, internetul, telefonul celular, sau alte mijloace de comunicare virtuală înlocuiesc cu succes sursele tradiţionale. Pe internet poţi citi cărţi, ziare şi reviste, poţi accesa „rafturi” marilor biblioteci ale lumii. Desigur suntem într-o perioadă de traziţie spre o tehnică nouă de cunoaştere şi informare. Unii dintre noi sunt timoraţi că nu o înţeleg prea bine, că a lucra cu un computer este greu, dar îi contrazic, este uşor şi se învaţă repede! Satisfacţia este garantată la orice vârstă!         

Oana Stoica-Mujea: Ce ar trebui făcut pentru a ne îndrepta tinerii spre cultură?

George Roca: Simplu! Studiul riguros te îndreaptă spre cultură, spre cercetare, spre erudiţie. Cunoaşterea este ca o reacţie în lanţ! Cu cât ştii mai mult, vrei să ştii mai mult. Îmbogăţindu-ţi bagajul de cunostinţe te sofistici, devii cult. Devenind cult doreşti să împărtăşeşti şi cu alţi semeni ceea ce ştii. Atunci începi să scrii…  

Oana Stoica-Mujea: Sunteţi un om de cultură complex, începând de la poezie, proză, teatru, şi de ce nu, continuând cu vasta dumneavoastră activitate jurnalistică. Care sunt planurile dumneavoastră de viitor?

George Roca: Ei chiar complex nu pot zice, dar încerc cât pot de tare! Mai am multe de învăţat! Mă bucur că am relaţii, contacte şi schimb idei cu o mulţime de creatori de literatură din zilele noastre. Planuri de viitor? Să îmi pot publica tot ce am scris până în prezent. Sper că vor fi câteva volume bune de proză şi poezie.  

Oana Stoica-Mujea: Aş dori să trecem la un alt subiect şi anume editurile din România. După cum bine ştiţi tinerii aflaţi la început de drum au cele mai mici şanse de-a pătrunde într-o astfel de instituţie. Ce le lipseşte editurilor din România? Oare nu sunt destul de dispuse să rişte investind?

George Roca: Până în 1989 era foarte greu să penetrezi pe piaţa literară română. Trebuia să te supui unor reguli care ţi se impuneau. Selecţia se facea mai puţin după talent şi mai mult după orientarea politică. Ştiai să cânţi frumos pe limba partidului, ajungeai scriitor sau poet, dacă nu, iţi toceai coatele pe la vreo gazetă de perete a intreprinderii la care lucrai. Ca să fii publicat de o editură era tot atât de greu ca o fugă peste graniţă. Ideologia comunistă, cenzura, apartenenţa politică şi „pilele” te urmăreau peste tot. În prezent este tot greu! Dar parcă nu chiar aşa de greu ca „pe vremuri”! Acum e capitalism; ai bani, plăteşti editarea, ţi se publică producţia literară! Dacă nu, te aduni cu alţi confraţi în ale scrisului şi scoţi o lucrare comună, o antologie, sau dacă ai un computer o publici pe gratis pe net. Recomand tinerilor care scriu să încerce mai întâi să îşi publice parţial producţiile prin diferite reviste sau ziare cu specific literar, folosind apoi aceste apariţii ca materiale de referinţă, pentru a deveni cunoscuţi pe tărâmul scrisului şi pentru a se face auziţii de editurile interesate. Editurile din România nu diferă de cele din străinătate. Toate urmăresc profitul. Desigur unele sunt mai exigente şi promovează şi talentul. Dacă pot împleti profitul cu faima celor publicaţi atunci se pot numi edituri de „valoare”. Cert este că în aceste zile nimeni nu îţi dă nimic pe gratis!     

Oana Stoica-Mujea: Este mai uşor să fii om de cultură în afara spaţiului mioritic? De ce?

George Roca: Foarte uşor, dacă ai timp şi nu aştepţi remuneraţie de la nimeni! Şi de fapt aşa este normal! Să scrii pentru bucuria sufletului tău, să vezi cititorii că se bucură de ceea ce le oferi. O faci din datorie pentru poporul de unde ai plecat şi căruia îi vei aparţine până la moarte, indiferent dacă ţi se mai oferă oportunitatea să te mai reîntorci sau nu în „spaţiul mioritic”! Este recomandabil să ţii legături cât mai strânse cu ţara, cu oamenii ei de cultură, cu alţi români răspândiţi pe mapamond care încearcă să aibă aceleaşi preocupări culturale ca tine. Acest lucru îţi păstrează identitatea naţională intactă, îţi dă satisfacţie şi lasă ceva despre tine urmaşilor. Pentru a ne perfecţiona „uneltele scrisului” este nevoie de a se ţine seama de mai multe reguli. Să citim cât mai mult, să învăţăm de la alţii (cu precădere de la specialişti ai scrisului), să comparăm, să analizăm, să ne perfecţionăm stilul şi vocabularul limbii în care ne exprimăm. Aş putea zice că am învăţat mai multă limbă şi literatură română de când sunt în Australia decât am acumulat pe parcursul anilor de şcoală din România. Acolo era o necesitate, aici o fac din plăcere!

Oana Stoica-Mujea: Care este părerea dumneavoastră despre operele contemporanilor noştri? Merită ele?

George Roca: În orice vremuri vor fi scriitori buni sau mai puţin buni. Aşa ca nu ştiu dacă în zilele noastre această regulă ar face excepţie. Desigur faima nu mai este atât de mare ca acum 200 de ani, deoarece alte mijloace de propagare a „inteligenţei şi creativităţii umane” eclipsează cartea scrisă. Dar totuşi se aude de ea! Scriitori valoroşi precum Umberto Eco, Orhan Pamuk, Mario Vargas Llossa, Paulo Coelho şi mulţi alţii (Doamne ce listă aş face!) se fac cunoscuţi şi admiraţi de către cei care îi citesc. Deci merită! Omul se mai hrăneşte cu literatură!

Oana Stoica-Mujea: Au românii cu ce se lăuda în materie de cultură contemporană?

George Roca: Au, cum să nu aibă! De ce să facem noi excepţie? Suntem tot atât de talentaţi ca şi alte popoare care iubesc scrisul, artele, cultura! Sunt multe personalităţi care duc faima culturii româneşti peste hotarele perimetrului naţional. În literatură îi avem pe Paul Goma, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Matei Vişnec, George Astaloş (ş.a.), în muzică pe Gheorghe  Zamfir, Radu Lupu, Damian Drăghici (ş.a.), apoi pe Lucian Pintilie, Andrei Şerban, Maia Morgenstern, Marcel Iureş (ş.a.) în teatru şi film, pe Sabin Bălaşa, Romeo Niram, Nicapetre, Geo Goidaci (ş.a.) în arte plastice…    

Oana Stoica-Mujea: Care sunt speranţele dumneavoastră în ceea ce priveşte cultura românească?

George Roca: Cultura românească odată cu intrarea noastră în Uniunea Europeană va fi din ce în ce mai cunoscută si se va bucura de o mai apreciere. Sper că am scăpat de izolaţionismul „cortinei de fier”! Graţie internetului cultura noastră circulă mai uşor. Avem institute şi reprezentanţe culturale în foarte multe ţări, locuri unde se dezvălui străinilor frumuseţea culturii româneşti! Sper că nu peste mult timp vom obţine şi mult râvnitul premiu Nobel pentru literatură! Aliniaţi la start ar putea fi: Paul Goma, Mircea Ivănescu, Norman Manea, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu…

Oana Stoica-Mujea: În final v-aş ruga să îmi răspundeţi la o întrebare pe care aţi fi vrut să v-o adresez, şi nu se află aici.

George Roca: Poate ar fi trebuit să discutăm şi despre promovarea limbii române şi transmiterea ei intactă generaţiilor viitoare. Spuneam odată într-un articol: „Ori unde ne-am afla pe planeta Pământ, suntem într-o oarecare măsură răspunzători de promovarea, conservarea şi salvarea limbii române. Nu o facem numai noi românii, ci oricare alt popor civilizat. Limba scrisă ţine de un patrimoniu naţional, patrimoniu care se păstrează în biblioteci şi se transmite generaţiilor viitoare. Că nu degeaba spunea marele poet latin Vergiliu, în lucrarea sa Bucolica: «Carpent tua poma nepotes» – adică, nepoţii tăi vor culege roadele.”. Sau dacă nu ei, măcar să încercăm să lăsăm ceva bun în urma noastră. Răspunsul la întrebare am să-l dau reproducând din versurile scrise de doi regretaţi poeţi, Alexandru Mateevici: „Limba noastă-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revarsată…” şi Gheorghe Sion: „Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim,/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim/ Saltă inima-n plăcere/ Când o ascultăm,/ Şi pe buze-aduce miere/ Când o cuvântăm/ / Românaşul o iubeşte/ Ca sufletul său,/ Vorbiţi, scrieţi româneşte,/ Pentru Dumnezeu./