“Ne-a fost foarte greu atunci, dar am decis sa ne intoarcem si sa fim impreuna.  Asa a fost sa fie…” – Ocuparea Bucovinei de Nord traită de Florica Dumitriuc

Ocuparea Bucovinei de Nord de catre sovietici ne scoate in evidenta drama romanilor din acest tinut istoric. Oameni care  nu inteleg ce se intampla. Frica. Panica. In cateva ore trebuie sa ia o decizie, o decizie grea care le va schimba viata. Sa ramana acasa, dar sub ocupatie sau sa fuga, sa fuga la ei in tara, in Romania.

Povestea Floricai Dumitriuc ne semnaleaza acel moment tragic trait de romanii din Bucovina de Nord. Avea doar 16 ani cand au intrat tancurile sovietice la ea in sat, in Budinet, fostul judet Storojinet. Desi frica pune stapanire pe ea, pe familia ei, se refugiaza abia in 1944, cand are loc cel de-al doilea refugiu. Familia joaca un rol important in relatarea ei. Se intoarce in Bucovina doar pentru a fi impreuna.

Toata povestea insa se invarte in jurul visului doamnei Florica – medicina.  Cu toate ca a avut de infruntat multe greutati, a incercat tot timpul  sa fie aproape de cei care au avut nevoie de ajutorul ei. A absolvit scoala de moase cu media 10, a ingrijit bolnavi de tifos. In perioada de dupa razboi a deschis in satul Budinet prima maternitate din regiunea Cernauti, in cadrul careia a lucrat timp de 54 de ani.

Doamna Florica ce va amintiti de acel eveniment, ocuparea Bucovinei de Nord?  

Aveam 16 ani si munceam la curtea boieresei Alma Volcinska din Budinet pentru a strange bani ca sa-mi pot face studiile. Intr-una din zile, eu serveam atunci musafirii la masa, s-a auzit ca vin sovieticii. Toti au fugit care incotro. Nu intelegeam ce se intampla. Am venit acasa, caci locuiam aproape. Spaima a intrat in sufletul meu cand am vazut ca vin tancurile. Ne era frica, auzisem ca rusii sunt rai si-si bat joc de fete. Am dormit cateva zile prin padure, prin porumb. Tatal meu a lucrat multi ani gardian public si de frica sa nu fie impuscat a stat ascuns un an de zile in lunca, pana s-au intors romanii. Familia noastra era inscrisa pe lista celor ce urmau sa fie deportati, mama ramasese cu sapte copii. Toti eram pregatiti ca in orice clipa sa fim ridicati, aveam cusute blanite cu diferite  buzunarele, traistute cu ac si ata, hainute, mancare caci nu stiai cand puteai fi ridicat si dus. Cei de la KGB ne urmareau tot timpul, intrebau unde este tata. Ne-a ajutat insa bunul Dumnezeu si nu am fost deportati.

Nu ati incercat sa va refugiati?

Eu si sora mea mai mare am vrut sa fugim in Romania, ne-am inscris pe lista, dar, cu toate ca eram tinere nu eram proaste. Ni s-a parut noua ca acel om care organiza aceasta fuga era un tradator. Cred ca bunul Dumnezeu ne-a ajutat, fiindca acel barbat a tradat acea lume dornica de libertate care a fost impuscata in locul cunoscut azi de toti bucovinenii – “Fantana alba”.
Tin minte ca in 1941 cand s-au intors romanii toti am iesit la rascucea drumurilor, toti eram fericiti. Pe ostasii romani, romanii de aici i-au intampinat cu steaguri tricolore. Credeam ca s-au intors pentru totdeauna, dar n-a fost sa fie asa…
Eu mi-am cautat de lucru. Un an de zile am muncit ca sa-mi strang bani sa intru si eu la o scoala. Boierul Ion Volcinski avea sub tutela scoala de moase din Cernauti. Eu am sustinut examenul de intrare cu reusita si astfel in 1942 am intrat la aceasta scola de moase. Doi ani am invatat la Cernauti, pana in 1944 cand s-a auzit ca sovieticii doresc din nou sa ocupe Bucovina.

Povestiti-ne despre refugiu?

Multi gospodari din Budinet, cunoscandu-i pe rusi din prima lor ocupatie, au cautat sa fuga. Tata, doi frati si sora mai mare s-au refugiat in Romania. Eu, mama si ceilalti doi frati am mers la Ciudei si ne-am urcat intr-un tren cu vagoane pentru vite. Era atata lume… Am mers cu acel tren vreo doua saptamani pana am ajuns in Oltenia, la Baia Mare. Dar nici acolo nu eram in siguranta. In drumul nostru Ploiestiul este bombardat de americani. Unul dintre frati s-a speriat, a fugit de langa mama si abia l-am gasit intr-un sat destul de indepartat. De aici ne-o dus la Turnu Severin. Aici Dumnezeu a avut grija de noi. Catre seara ne-au dus intr-o comuna, Crainici, langa Baia de Arama, aproape de Turnu Severin, iar in acea noapte americanii au bombardat orasul Turnu Severin. A fost groaznic.

In acea comuna au aflat ca sunt studenta la medicina si ma chemau sa am grija de bolnavi. Eu mergeam dar nu aveam nimic, nici instrumente, nici pansament, nici medicamente. Totusi, le ajutam cum puteam.

Ma iubea foarte mult lumea acolo. Intre timp am aflat unde este tata. Ne-a scris sa mergem la el, in Banat, la Caransebes, ca ne-o fi mai bine. Mi-era greu sa plec  fiindca ma obisnuisem cu oamneii din comuna. Acolo, la Caransebes, am facut practica, insa in acel timp romanii s-au alaturat sovieticilor.

M-am angajat la un spital unde director era domnul Comorosan din Mahala (comuna din Bucovina de Nord) era un specialist foarte bun, lucra la sectia dermato-venerica. In acel spital erau bolnavi si raniti de diferite nationalitati, si rusi, si romani, si nemti prizonieri. De la spital mi-au dat o camaruta unde sa stau, aveam si salariu, iar in fiecare zi un soldat imi aducea mancare. Eu si lucram si studiam. Luram si ziua si noaptea caci erau multi raniti. Mi-era frica, dar…. Am invatat foarte mult si am dat examenul de diploma la scoala de moase din Sighisoara. Eram in jur de 150 de studenti, insa numai eu am obtibut nota 10. M-a ajutat Dumnezeu. Ma simteam acolo ca acasa, intre romani, eram stimata de toti, dar nici aici sovieticii nu ne-au lasat in pace, sa ne vedem linistiti de viata noastra. La indicatia lor au inceput sa se formeze diferite comisii pentru repatriere.

Noi vroiam sa ramanem in Romania, caci am fost obtinut si acte. La spitalul unde am lucrat era un doctor din Yugoslavia si el vroia sa ne ajute sa fugim in Yugoslavia,  iar cand lucruile aveau sa se mai limpezeasca, sa ne intoarcem in Romania. In acest timp la noi a venit unul dintre frati. La spital intr-una din zile a venit o comisie si ne-a observat pe noi, pe mine si pe sora. De atunci ne urmareau tot timpul. Un ungur ne-o spus sa plecam acasa caci “rusii sunt buni”. Noi doream foarte mult sa fugim, insa fratele nostru a fost luat si arestat in tren pentru a fi dus acasa. El asa de tare plangea, nu pot sa uit cat de tare plangea. Plangea dupa noi, ca noi ramanem si el se intoarce, caci stia ca o sa aiba o soarta grea aicea (in Bucovina). Noi ii ziceam: “Vitica nu plange, da-te jos si fugi”, dar nu s-a mai putut. Ne-a fost foarte greu atunci, dar am decis sa ne intoarcem si sa fim impreuna. Asa a fost sa fie…

Cum a fost drumul spre Bucovina?

Vreau sa spun ca soarta a fost intr-un fel blanda cu noi. Nu stim cum s-a intamplat dar ne-am intalnim toti intr-un lagar de concentrare din Chisinau, acolo pe unii ii aresatu, iar pe altii ii expediau in Siberia. Pe mine si pe sora vroiau sa ne trimita pe front, insa noi am refuzat. Atunci ne-au inchis intr-o pivnita si ne-au pus sa spalam cele mai murdare camasi ale celor inchisi, ale celor impuscati. Trei saptamani am stat inchise in pivnita. O data pe zi ni se aducea de mancare, dar apa… Visam sa bem putina apa. Ocupantii isi bateau joc de viata noatra. Am vrut sa ma sinucid in acele momente groaznice. Dupa trei saptamani eram chemate zilnic la interogatoriu. Ma intrebau daca plec pe front, iar eu spuneam: “nu, vreau sa ma intorc acasa”.

In sfarsit, ne-au dat drumul. Cum? Nu stiu. Poate Dumnezeu ne-a ajutat. Dar trei saptamani am stat acolo, in acele conditii jalnice cu speranta ca Dumnezeu nu va uita de noi. Parintii si fratele meu au ajuns la Budinet mai inainte, apoi am ajuns si eu cu sora. Aici ne-am adunat din nou toti gramajoara. Acasa nu am mers, caci ne era frica  si stateam la bunica intr-o casuta pe malul paraului.

Si acasa ce ati gasit?

Era o grozavie mare. Oamnii erau luati si dusi in Finlanda. Unchiul meu a murit de foame in Finlanda. Si-a mancat cizmele si cureaua care erau din piele. Iti daia seama ce grozavie? Cunosc toate familiile care au fost deportate din satele Budinet si Cires. Am trimis multe pachete in lagare la cei care-mi scriau, caci nu aveau toti indrazneala sa faca acest lucru. Cand veneam din lagarul de concentrare din Chisinau au intalnit oameni pe care-i aduceau de la Canalul Finlandez, unde au fost luati multi oameni de la noi. Acestea se tineau unul de altul. Erau atat de infometati, erau numai pielea si oasele. Noi aveam putina mancare la noi si le-am dat-o lor. Care a mancat putin nu le-a fost nimic, dar care a mancat mai mult le-a fost rau, caci nu erau obisnuiti cu mancarea. Le-am ajutat sa vina acasa. Dar cati oameni au murit chiar dupa razboi si plangeau: “domnisoara, vor mai veni romanii nostri…” si mureau cu “Romania” pe buze. Eu le imbarbatam, dar…

Noi stam la bunica, insa tot timpul ne era frica ca rusii o sa ne impuste. Eu si sora mea ne-am angajat la spitalul de boli infectioase deschis in satul Ciudei. Atunci erau foarte multi bolnavi de tifos si la spital aveau nevoie de asitente medicale. Cu toate ca sora nu era asistenta medicala au angajat-o si pe ea. Faceam de garda acolo zi si nopate. Mureau oamenii ca mustele. Erau asezati in carute cate trei morti din casa si dusi la cimitir, fara sa fie pusi in sicrie. Erau sute de oameni bolnavi de tifos. Sora ma ajuta sa ingrijesc de bolnavi, insa pe ea a muscat-o un paduche de la un bolnav de tifos si la o saptamana s-a imbolnavit si ea. Avea un par atat de frumos, lung pana la brau… I-a cazut. Am stat zi si noapte langa ea si am salvat-o. Eu, asa a vrut Dumnezeu, nu m-am imbolnavit. De multe ori mergeam la familii, unde erau bolnavi de tifos, insa cand veneam acasa, mama imi fierbea hainele ca sa distruga microbii din ele. Am lucrat cateva luni la acel spital.

Dumneavoatra ati deschis Punctul Medical din Budinet, ati fost timp de cateva generatii singurul medic  din sat. Povesti-ne cum v-ati descurcat acasa, in Bucovina de Nord, dupa asa numita repatriere?

In luna lui mai 1945 am deschis Punctul medical  si apoi maternitatea din Budinet. Prima maternitate dupa razboi in regiunea Cernauti a fost deschisa de mine. Am fost decorata. La un an am deschis un punct medical si la Cires. Am lucrat timp de 54 de ani la Dispensarul din Budinet, iar 30 de ani am primit nasteri. Dar pot spune ca am venit la mari greutati aici. Eu nu stiam cum arata un om bolnav de tifos, eram tanara cu putina experienta. Am avut posibilitatea sa ma ciocnesc de diferite boli, hemoragii, nasteri grele… Nu era voie sa trimiti bolnavii la spitalele mai bine dotate din cauza lipsei de transport. Singurul mijloc de transport erau carutele, doar militarii aveau masini. Eram ca mobilizata in acest sat. Salariu nu aveam. Primeam cate o bucata de sapun, acesta era lucru mare, si niste tifon, pe care-l vopseam  si ne coseam, eu si sora, fuste, caci era timpul greu. Am lucrat la Punctul Medical sora medicala si moasa. Apoi am fost trimisa la cursuri de specializare pe o perioada de 3-4 luni. Imi era foarte greu caci nu cunosteam limba rusa si trebuia sa traduc in romana. Dar oricat de greu mi-a fost, am reusit tot timpul. Acest punct medical era casa si viata mea. Nu aveam timp sa muncesc pe langa casa, nu aveam timp sa dau seama nici de copii, care si acuma imi reproseaza. Medicina a fost si este viata mea. Sunt foarte multe persoane si barbati si femei pe care pentru prima oara in brate le-am tinut eu. Ii socot ca si copii mei.

Am fost decorata in decembrie 1966 cu “Insigna de Onoare”. Usa casei mele nu se inchide nici ziua, nici noaptea. Sunt bucuroasa ca pot sa ajut macar cu un sfat pe cineva. Stimez si iubesc lumea din sat ca pe copiii mei.