cum de nu ai putut să
îmi sculptezi suferința
pe obraz aș fi avut acum
buze de trandafiri cu petale înmiresmate
din pieptul străpuns mi-ar fi ieșit minotaurii cu
fețe de îngeri tatuați cu ale lor
copitele de bronz ar fi tors firul Ariadnei m-ar
fi strâns atât de tare în propria-mi îmbrățișare m-aș fi topit
pe leagăn de zări în brațele vântului albastru de
la răsărit ar fi bătut cuie în talpa cerului același
înger înțepenit în vitralii.
și mă simt legată de o legendă fără de eroi legendari cu diminețile
bolnave în care oameni încă mai vânează oameni,
greierii încă mai mănâncă greieri pentru piciorușele lor cântătoare
lupii sfârtecă burțile de lupi, la răscuci,
în fapt de seară, fluturii se nasc fără de capete din aripi uscate de serafimi ies nouri sacri de fum.
lasă-mi răgazul, Doamne, de a respira între vitralii mi se ascund miile de lumini și raze cu arhanghelii mei înalți ce îmi aburcă rugăciunile șchioape până când amurgul ațipește.
oooooooo, amenințătoarea moarte/noapte, zâmbește, topindu-ți umerii în râuri închipuite o să mă tot scald cu trup de naiadă afurisită și o să aștept mâna de cioclu să îmi curme chinul de a mai vorbi despre fereastra deschisă în mine,
despre zborul sihastru când mă îmbrățișez până îmi trosnesc oasele albe pe care mi le curăță viemii ispitei și eu le inund cu mirosuri leșioase de somnifere puternice
-dormiți, dormiți zboruri înfrânte/gânduri ucise/cu mâinile roșii mă mângâi în oglindă raza turbată a lunii slobozește
urletul de fiară înjunghiată și numai eu pot să zâmbesc detașat lumii mulțumind cu capul aplecat pentru că-mi este mereu alături,
pentru că îmi înfinge puternic fierul înroșit scriindu-mi blestemul pe spate
-scrie, scrie ticăloaso fără condei! credeai că sângele e doar pentru o uda floare tinereții?
nu. ține pumnul strâns și bate,
bate cu dalta ascuțită în obrajii cerului scuipă și plângi!
(dar, lasă-mă, Sonia, eu am înghițit sabia de mult...)
înălțimile astea ar putea să mă ucidă
a nu știu câta oară
ies din cripta întunecată și umedă
și privesc spre umbra vie a unor
delăsători,
nepăsători,
burdușiți de pofte mărunte.
cu cine aș putea (re) începe?
cred că o să mă apropii iar de domnul acela cu monoclu,
o fi un un fel de văr cu nebunia...
și dinții mei de metal nobil
sfâșie urletul gropii în
liniștea de catedrală a nopții
îmi iau în mâna zborul cu aripă de vultur mă
afund, mă-nalț, și mă afund, mă...
trupul meu inert peste
urma însângerată a pieptului tău.
TrackBack URI for this entry
Subscribe to this comment's feed
scris de Conţu, 27 decembrie, 2011
-
- +0
-
-
dar pana acum este al doilea poem care m-a surprins in mod placut