Jurnalul meu Virste | Virste |
|
|
| Scris de Luminita Zaharia | |
| Saturday, 26 July 2008 | |
|
Vîrste / Artă / Dialog / La Nouvelle Poètesse / John Doe
Ce bătrînă era mama la patruzeci de ani… Şi ce ridicol mi se părea cînd plîngea la filme de dragoste sau voia cu tot dinadinsul să-mi împletească fantastice codiţe…
Am patruzeci de ani! Ce tînără sînt! Nu-nţeleg de ce fetiţei mele i se pare ridicol că-ncerc s-o sărut uneori pe obraz şi o prezint lumii, cu mîndrie: „Fetiţa mea!“.
În curînd voi fi poate bunică şi le voi citi nepoţilor noile poveşti ale secolului 21: despre teoria relativităţii reloaded, despre disecţia sentimentelor (ca broaştele vor fi deja extincte!), despre sfîrşitul lumii – asteroidul care va veni în anul 3000 şi, nemaigăsind dinozauri, va nimici omenirea.
„Şi pe urmă, bunico?“ Pe urmă se vor naşte alte animale (fiinţe, creaturi, organisme – cum vreţi să le ziceţi, copii) care vor trăi fix patruzeci de ani.
ARTĂ
Motto: „Arta de astăzi trebuie să te lovească în figură.“ (Dan C. Mihăilescu, la emisiunea „Parte de carte“)
„Fie-ţi milă de mine şi fă-ţi rost de-o adresă, ia-ţi un nume, o înfăţişare, acolo, cît de cît!“ i-am spus necunoscutului blajin ca un sfînt ce mă strîngea c-un curcubeu de gît.
În fiecare noapte el atenta la viaţa mea în glumă aproape să mă sperie numai, căci spaima porneşte motorul ruginit al inimii, uneori. Şi eu scriam, neobosită, scrisori către necunoscutul blajin şi-l construiam, puţin cîte puţin în fiecare iarnă – din ce găseam (cuvinte vechi, frînturi de melodii, fulgi de îngeri, beteală şi ciocolată…). Ce dacă nu îl cunoşteam? Îl voi cunoaşte odată şi-odată şi, poate, încă o dată… speram.
Să-ţi cunoşti opera – nu e greu. (am recitit aceasta poezie – şi-aş fi jurat că nu am scris-o eu!)
Gata. Idolul e construit, are certificat de calitate, bare de preţ şi etichetă. Seamănă un pic cu tata, un pic cu Dumnezeu, un pic cu soarele, un pic cu o statuetă de Oscar, de lut ars ori dintr-un preţios minereu. Nu l-am proiectat eu.
Nu ştie vorbi, el doar cîntă. Are coloana, din păcate, frîntă (n-au observat CTC-iştii) fiindcă i-am făcut creierul prea greu.
Vorbesc cu el. Se pare că m-ascultă. Cine dă dreptul fulgilor de zăpadă să danseze pe melodia lui, cine dă dreptul mîinii mele să-i scrie? (cea mai frumoasă melodie cea mai albastră scrisoare cei mai nebuni fulgi... Ce va ieşi, Doamne, din harababura asta?!)
Gîtul i se frînge. Capul îi cade pe jos, grotesc de frumos. Fără sînge. Fire, cipuri, silicon. Mă priveşte – bonom, sau binom, sau Doamne păzeşte…
Îi aşez capul la loc. Lumea începe să se nască din nou. Şi totul datorită mîinii drepte înarmată – mă scuzaţi! Prelungită cu un stilou.
DIALOG
Sufletul bate cîmpii gîndul suferă inima e un organ transplantabil (prin urmare nu neapărat necesar!) dorul rimează cu un nor ce se destramă într-o clipă…
(versul alb versus rimă – ah, ce lux! şi totuşi…)
– Cu ce te mai joci azi, suflete? – Cu gîzele care trec strada pe verde cu pekinezul pe care trebuie să-l imortalizez în dicţionar înlocuind cuvîntul „prieten“…
(acum gata cu luxul!) …cu răţuşca de cauciuc ce pluteşte-n cada cu spumă cu o şaradă (că nici o glumă, ştiţi, nu e glumă) sau chiar cu o gumă de mestecat din care să fac baloane uriaşe ce se sparg şi se lipesc apoi de nas cu un sentiment de pripas găsit, ca un nasture,-n iarbă cu o barbă de Moş Crăciun personal cu boboceii de gîscă îmbrăcaţi pentru bal cu o jucărie nouă ce mi se permite doar mie (versificaţie uşoară, nu poezie!) cu chitara albastră la care nu ştiu să cînt cu toate stelele de pe planeta Pămînt şi cu întrebările toate
(cel mai greu se ajunge la simplitate – şi ăsta nu e un sfat! E un fapt constatat coborînd munţi şi escaladînd văi cu mii de julituri şi vînătăi şi lecţii ne-nvăţate, ăhăi…) şi cu toate jucăriile din sac la un loc… – Ce faci?! – Ce crezi că fac?! Mă joc!
LA NOUVELLE POÈTESSE
Ea trăia, să zic aşa, din: îndrăgostiri fanatice şi dese cum îi stă bine unei poetese…
Se-ndrăgostea de: un frumos semizeu cu şoşonii-n antreu semiluna de vară ce ofta în cămară un sfios semicerc să pricep nu încerc un timid semiton de culoare sau ton de o semivocală amintire din şcoală semispaţiul din vis ca un rai mult promis o seminţie de cuci guguştiuci / eunuci…
Şi ţinea seminar ca să vadă mai clar printre semiperdele de ce sînt toate rele – lucrurile, măi frate, de-s doar pe jumătate… de-s aşa… şi aşa…
Des se-ndrăgostea ea sincer, fără perdea, şi platonic şi-absurd de un zeu muto-surd de un vers zigzagat de-un bărbat deghizat într-un Verde-mpărat… Ce păcat! Ce păcat… Ea se-ndrăgostea, aşa, de eroi din mucava tare trist şi tare des…
Voilà la nouvelle poetèsse!
JOHN DOE
I need a hero… Ba nu, eroul are nevoie de mine să-l imortalizez în poezie!
Vai, mie, omul fără umbră se apropie cu sufletul gol îmi spun: another brick in the wall îmi spun: suflet gol, fără haină sau suflet fără umplutură?
Cuvinte dulci se topesc pe gură cuvinte rele stau la sfat de taină cuvinte-fără-de-lege irump, bete…
Şerpi de meduză-n loc de plete We need a hero No, we don't sufletul e zănatic şi tont.
Eroul trece, trece, trece eu mă îmbăt cu apă rece în speranţa că Mîine va fi venit cu un erou mai fresh, mai dichisit.
Hey, teacher, leave the kids alone se cîntă obsedant la telefon în timp ce la TV lumea poartă o conversaţie intelectuală cu clona mea din vremuri de din şcoală (cea deşteaptă, adică, cea care citea şi scria şi visa cum naiba de e ea clona mea?!)
I need a hero dar eroul a trecut de mult face alte fapte bune acum. Cineva stă zăpăcit de soare în drum şi-ntreabă toţi trecătorii (şi luna şi stelele, galoşii, umbrelele zmeii zînele zburătorii…):
– N-aţi văzut un cal maro? – Da' cine-ntreabă? - John Doe. Comentarii
(0)
Copyright 2007. All Rights Reserved. |
| < Precedent | Urmator > |
|---|
