Revista Noi,NU!

De foarte multe ori am auzit spunându-se despre cei decedaţi că ar fi trecut în lumea umbrelor. Şi de fiecare dată am făcut greşeala pe care o fac mai toţi cei care atunci când dau de o împrejurare ieşită din comun, pe care nu o pot înţelege, în loc să încerce găsirea unor metode adecvate de percepţie, se folosesc de vechile unelte meşteşugăreşti, care îi conduc inevitabil la eşec.

Pe scurt, lumea umbrelor mi se părea o metaforă, un artificiu semantic, un eufemism. Mai exact, după dispariţia trupului, din toată existenţa noastră materială, persistă numai amintirea. O umbră a ceea ce am însemnat cândva în familie ori în societate. Comodă explicaţie! Dar lipsită de substanţă.

Această dulce legănare în hamacul ignoranţei, a durat – în ceea ce mă priveşte – câteva decenii. Până de curând, când am pierdut pe cineva foarte drag, despre a cărei personalitate nu puteam accepta că va rămâne doar o… umbră.

La sfârşitul unei lungi perioade de aşa zise nopţi albe, insomniace, dedicate meditaţiei şi reculegerii introspective, am avut o vedenie. Revelaţia mi-a relevat adevărata semnificaţie a locuţiunii arhetipale, pomenite mai sus.

Se făcea că mă aflam într-o nirvană edenică, într-un spaţiu care totuşi nu aparţinea acelei mirabile grădini, pentru că eu puteam lua cunoştinţă de tot ce era în jur, dar eu nu puteam fi văzut, deoarece nu mă materializasem. Eram acolo doar cu spiritul, nu şi cu trupul. Nimic din ceea ce ştiusem  până atunci despre legile fizice, nu mai era valabil „acolo”. Lumina foarte strălucitoare era ubicvitară, însă, deşi nu avea o sursă anume, în jurul meu se mişcau lin o multitudine de umbre. Curios era că aceste umbre nu păreau a fi generate de vreun corp material.

Şi mai straniu era că umbrele erau de mărimi diferite. Când am realizat că nu voi putea înţelege un fenomen pentru care nu posedam alt simţ sau altă logică ajutătoare, am renunţat la orice încercare de raţionament „terestru”. Mai ales că nu mă simţeam legat în nici un fel de timp sau de spaţiu, care mi-ar fi putut impieta superba şi indecibila satisfacţie a trăirii. Nici un moment nu am avut senzaţia că intrasem în lume umbrelor fiindcă devenisem şi eu o umbră. Eram conştient de faptul că sunt viu, că prezenţa mea acolo era episodică, pasageră, chiar dacă momentan, independentă de forţa materială a dualităţii spaţiu/timp.

Brusc, am fost străfulgerat de o idee ne gândită până atunci: umbrele suntem noi. Ele există dintotdeauna! Indiferent dacă trupul nostru trăieşte sau putrezeşte, ele – umbrele – sunt eterne. Eram atât de bulversat de „descoperirea” mea, încât am fost ispitit să doresc (să aflu) mai mult. De unde provin dimensiunile atât de diferite ale umbrelor? Şi ce semnificaţie are această diferenţă?

După o logică, probabil puerilă în atari împrejurări unice şi bănuiam, irepetabile, am încercat o explicaţie la îndemână după legile opticii. Care statuează că un corp opac (cum sunt şi trupurile noastre materiale), ilumina de o sursă, aruncă în spatele lui o umbră. Cu cât corpul se apropie de sursa de lumină, cu atât creşte dimensiunea umbrei lui.

Când scriu aceste rânduri, îmi vine în minte concepţia lui Petre Ţuţea, care afirma că nu există alt adevăr în afara celui revelat. Aş adăuga că numai divinitatea are „privilegiul” revelaţiei.

Încercând să descopăr umbra persoanei dispărute, mi-am dat seama după mărimea umbrei sale că din fericire, era foarte aproape de Dumnezeu. Fapt intuit de toţi cei care o cunoscuseră în timpul vieţii.  

Dr. Lucian MUNTEANU
Oradea 25 octombrie 2007