Pagina principala 
Jurnalul meu VERSURI ( 2 )
Jurnalul meu VERSURI ( 2 ) 
| VERSURI ( 2 ) |
|
|
| Scris de MOSSORA LELIA | |
| Wednesday, 27 August 2008 | |
|
Din frunzele amare / Dorinţă / Pe drumul dintre şi piatră /
Din frunzele amare Întoarce-te din drumul pe care n-ai pornit cu braţele deschise de vânturi şi de ploi; eu am rămas aici pe trepte de granit s-aştept să vii din nou şi iarăşi să fim NOI... să căutăm iubirea ascunsă sub cuvinte, să nu-ţi mai fie teamă de umbrele fugare. Priveşte cum în noapte nici luna nu mai minte, stejarul nu mai minte din frunzele amare ! Şi sufletul întoarce-l în visul meu netors să simţi mireasmă dulce a ploilor de vară ! Întoarce iar uimirea prin fluiere de os, tot caierul de vorbe într-un sărut de-o seară ! Dorinţă Şi ce s-ar întâmpla dac-aş striga minunii ca să se despletească în faţa mea de har ? S-ar întâmpla ceva de te-aş răpi iar lunii şi lacrimile toate le-aş face chihlimbar? Ar fi prea mult să-ţi cer s-asculţi cum plouă rar în cerul meu pictat cu frig şi stele reci? Ori...prea puţin s-aprinzi al nopţii felinar şi tu râzând c-o floare-n piept să treci? Cu numele tău s-a botezat lumina ca să rămân-acolo, mai sus, în ideal. De busuioc petale ţi-au botezat şi vina trăgând corăbii triste, catarge vechi la mal... Şi cu sărutul roşu al soarelui de vară ţi-am binecuvântat şi gura şi chiar apa din care bei tăcut dorinţa mea amară ; închide-ntr-o silabă a nopţii mele pleoapa să văd cum din fântâni ies duhurile bune să te îmbrace-n abur şi în miresme tari, să văd cum degetele umblă aiurea, prea nebune şi în minciună tu doar adevăr cum pari ! Şi ce s-ar întâmpla de-aş vrea să pleci venind pe-o margine de drum neobosit şi gol? Eu nu m-aş mai întoarce în scorburi de argint, iar tu ai fi iertatul, demult, iubirii sol. Pe drumul dintre cer şi piatră Parfumul tău de santal în carne îmi pătrunde-adânc, pentru corăbii sunt doar mal şi port nelinişti la oblânc. Mă duc şi nu mai vreau să ştiu că sunt, departe, doar o stea şi-n noaptea albă că sunt fiu durerilor, dacă m-or vrea. De vis îţi dau pocalul plin să bei mereu vorbele mele şi pân-la asfinţit mă-nclin când vin să te adoarmă iele. Mă duc şi voi lua cu mine iubirea, vântul su cu sarea să le prefac în crisalide, să uit mai repede uitarea. Şi dac-ai şti cum trec mereu pe drumul dintre cer şi piatră... Aş fi voit să fie-al meu străinul cântec dintr-o şatră pe care-l voi fi auzit umblând mereu fără iertare uimită de-a te fi privit cum baţi din pleoapele amare nedescântate de lumină şi nici de sărutări atinse... Tăcând eu voi fi fost retină sub geana care nu mă plânse... Comentarii
(0)
Copyright 2007. All Rights Reserved. |
| < Precedent | Urmator > |
|---|
