Super, parerea ta!
scris de Vizitator , 31 May, 2006

Vai m-am rusinat! Si eu injur. Si pot sa spun ca injur foarte bine! Dar "Orice sut in fund e un pas inainte" si, deci, cumva avansam. Cui ii pasa in ce directie?

caprioara
scris de victoritadutu , 21 December, 2006

Ilinca era atât de fericitã, în sfârºit singurã , departe de lume, în munþi, în seara de ajun, fãrã servici, fãrã colegi, fãrã maºini ºi tramvaie. Numai mãnãstirea cu zãpada care a cuprins-o în lumina nopþii. Numai ea ºi cerul, ea ºi copacii, ea ºi albul zãpezii. Asta îºi dorise din totdeauna sã facã, sã zboare, sã râdã, sã alerge de una singurã prin noaptea asta , prin ninsoarea asta care-i inunda ochii de atâta sclipire. Nicãieri nu mai vãzuse atâta strãlucire de culori aruncate pe zapada care devenea purpurie, roºie,violet,roz, albastru ceresc, albastru azuriu, alb noptatec. Asta se întâmplase cu mult în urmã, atunci când era copil, numai atunci de anul nou sau de Crãciun sau iarna, avea puterea aceea de prunc, sã se bucure de ceva atât de frumos, de minunat, de miraculous, ca zãpada care nu se mai termina sã-i inunde ochii, chipul, hainele ºi sufletul într-o stare de bcurie fãrã sfãrºit. Acum devenise pentru prima datã copil în adevãratul sens al cuvântului. Parcã lumea în care trãise o fãcuse sã fie bãtrânã , sã îmbãtrâneascã pur ºi simplu înainte de vreme ºi nu era vorba de o bãtrânþe a trupului ci de o bãtrâneþe a sufletului ei, o bãtrâneþe periculoasã.
Era aºa de aproape de zãpadã, încât, ajunsã în pãdure, îºi dori sã disparã pur ºi simplu în albul acela care nu putea sã fie decât puritatea lui Dumnezeu, atunci când El a fãurit lumea aceasta cu tot ceea ce este pe ea. Îi venea sã chiuie, îi venea sã râdã, dar nu putea cu glas tare, era singurã ºi atunci râse cu sufletul ei de fecioarã îndrãgostitã de cer,de univers, ce glorii, de mãreþii fãrã seamãn, cu sufletul ei de mireasã fãrã mire.
Zãpada asta o îmbrãca pe ea ºi tot sufletul ei într-o rochie albã a nunþii fãrã sfârºit, de care nu mai putea ºi nu mai voia sã se dezbrace, pentru cã ea se simþea acuma într-o lume fantasticã. Cerul era pe pãmânt, era ajunul, ceva se întâmplase în sufletul ei. Minunea asta de zi pe care o trãise, pe care o aºteptase sã rãsarã, sã se nascã, sã vinã ca sã o poatã trãi, îi schimbase existenþa ºi avea acum acea putere în ea, care nu-i mai dãdea voie sã mai sufere inutil. Copacii erau fraþii ei ºi cerul pe care voia sã-l atingã cu mâna, universul în care ar fi vrut sã zboare. Vãzu niºte flori care nu mai apucaserã sã înfloreascã, erau de-a dreptul îngheþate ºi se întristã puþin pentru cã ea, se simþea asemenea lor, ºi în inima ei nu mai apucaserã sã înfloreascã multe alte lucruri, stãri, idei, sentimente. Lumea în care trãia ea era aºa de ciudatã, oamenii aveau relaþii nu mai aveau sentimente.
Acum era într-o altã lume fantasticã, frumoasã, era lumea visului ei ºi voia ca un miracol sã i se întâmple din nou, sã nu mai fie niciodatã tristã, oricare ar fi fost viaþa ei, orice s-ar întâmpla pe lumea asta. Voia sã aibã acest legâmânt cu ea însãºi, cã oricât de mare i-ar fi durerea, sã-ºi aducã aminte de noaptea aceasta trãitã acum, înainte de marea zi a universului, când ceva miraculos s-a întâmplat, s-au schimbat coordonatele acestei lumi ºi omenirea aceasta a putut sã fie gânditã din altã perspectivã, decât aceea a morþii ºi a autodistrugerii.
Dincolo de tot ceea ce trãim ºi gândim zilnic, frumuseþea asta de acum are un sens, trimite la ceva cu totul ºi cu totul unic, la aceastã puritate pe care noi o putem trãi ºi o putem simþi pentru cã suntem veºnici, pentru cã El a vrut asta. O, cât de mult ar fi vrut sã înþeleagã acest miracol al naºterii, al întrupãrii, dar mai ales al naºterii din nou, la o viaþã ºi la o existenþã fãrã margini, care e una lãuntricã, ascunsã, tainicã, ºi numai întreaga tãcere a lumii o poate ascunde ºi o poate descoperi.
Stând aºa în noapte, rezematã de copacul care nu putea sã fie decât martorul a ceea ce a fost, ceea ce va veni ºi nu a fost încã, voia parcã mai mult sã înþelagã, sã ºtie, sã simtã, sã fie mai aproape de acel ceva neºtiut care se ascunde nouã cu un alt înþeles al lumii. Puse urechea pe scoaþa copacului, voia sã audã atunci în noaptea aceea când stelele ºi luna erau lumânãrile aprinse care fãceau zãpada sã strãluceascã în mii de culori, voia sã audã ceva sã înþeleagã ceva miraculos, ceva cu totul ºi cu totul nou în viaþa ei.
Stând aºa cu urechea lipitã de copac, mai întâi îi fuse frig, pentru cã scoarþa era rece dar apoi începu sã se încãlzeascã ºi parcã sã fie mai bine, auzi o zbatere, ca un puls , ca o zvâcnire în trunchiul copacului, parcã ceva urca de jos în sus ºi voia sã þâºneascã în vârtejuri de neînþeles ºi îºi auzi, îºi simþi cum inima îi bate foarte tare. O emoþie a cuprins-o, simþea cum ceva de nepãtruns în aceastã lume trece prin tot ceea ce înseamnã copac, zãpadã, zi , noapte, soare, lunã. Prinse copacul în braþe, copacul acesta era la fel de singur ca ºi ea, în aceastã pãdure plinã de copaci. ªi ea trãia într-o lume plinã de oameni ºi în felul acesta singurãtatea îi era pe zi ce trece ºi mai mare. De ce, pentru ce ? Voia atunci sã fie aºa ca ºi copacul acesta pe care îl luase în braþe, apoi se sprijini de el, se lãsã sã alunece pânã ce se rostogoli în zãpadã ºi stãtu aºa cu faþa în sus sã priveascã cerul în noapte, luna ºi stelele cum se rostogolesc pe el într-o miºcare staticã. Dar pentru ea toate astea erau într-un dans, pentru cã toate în felul lor încercau sã strãluceascã mai tare pentru Cel Care le-au creat ºi le-a fãcut aºa de frumoase. κi aduse aminte de sfântul Francisc care vorbea de fratele meu soare ºi de sora mea lunã, dar ea voia sã spunã ºi mai mult: fratele meu cer ºi fratele meu univers, luaþi-mã cu voi ºi arãtaþi-mi ce este dincolo de voi , dincolo de starea aceasta a mea. Vã daþi seama, în noaptea asta de Crãciun ceva miraculos se întâmplã pentru toatã aceastã ordine, pentru toatã aceastã mãreþie pe care eu nu o pot înþelege. Zãpada era aºa de moale , dar pe Ilinca o prinse frigul ºi simþi nevoia sã se scoale de jos, se rezemã din nou de tulpina copacului care o primise aºa de tãcut, sã mediteze lângã el ºi-ºi zise: aici este starea mea cea mai înaltã, în forma asta eu pot sã înþeleg ce este acest miracol al lumii care-l cupride în mãrginirera ei pe Cel Care a creat aceastã lume.
Ilinca se uitã din nou la cer ºi la stele ºi i se pãru cã o stea este ºi mai mare ºi mai mare ºi mai aproape de ea , parcã vine spre ea, îi veni sâ râdã de propria ei închipuire pentru cã ea îºi întredeschise ochii intenþionat ca sã poatã sã simtã aceastã iluzie ºi cum se juca aºa cu aceastã luminã tainicã a nopþii ºi a stelelor, ºi a zãpezii, deodatã auzi un foºnet deosebit de lin. O tresãrire ºi un îngheþ o electrocutarã de sus pânã jos ºi un gând o fãcu sã se cutremure:un om!! Parcã cineva îi pãtrunse taina, îi intrase cu brutalitate în sanctuarul ei, în labirintul ei, în ceea ce ea avea mai bun ºi mai sfânt pe lumea asta, în taina asta în care ea cugeta la ceea ce este cel mai greu de înþeles, ºi de neînþeles pe aceastã lume, naºterea Lui, naºterea Lui care este aºa de tãcut, aºa de trist, aºa de mãreþ, aºa de magnific, aºaaa de &nu întoarse capul, stãtea lipitã de copac, parcã ar fi vrut sã se facã micã, micã de tot, sã nu fie vãzutã, sã nu fie simþitã, îi era fricã, foºnetul acela se mai auzi încã o datã aºa de lin în singurãtatea ei mare, apoi tãcere, ºi încã o datã&Ilinca privi înainte fãrã sã clipeascã ºi o vãzu&cu capul înclinat spre ea, cu urechile mici, cu picioarele zvelte, cu trupul unduindu-se , cu blana perfectã, cãprioara&se uita la Ilinca, ºi Ilinca se uita la ea, erau amândouã la fel de speriate, ºi la fel de libere, la fel de libereeeee&sã primeascã ºi sã priveascã frumuseþea pãdurii, frumuseþea lui Dumnezeu. Ilinca nu mai putea nici mãcar sã respire &nu voia sã se miºte ca sã o facã pe cãprioarã sã se sperie, ºi sã fugã.&mai durarã câteva secunde în care Ilincãi îi era fricã sã facã un singur gest, cãprioara întoarse capul în direcþia opusã, fãcu un pas, mai fãcu unul, ºi încã unul, dupã care dispãru printre copaci tot aºa de repede cum apãru.
Ilinca putu în sfârºit sã tragã aer în piept ºi rãmase mutã de bucurie ºi de atâta frumuseþe. Stãtu aºa un timp fãrã sã se gândeascã la nimic, voia pur ºi simplu sã fie la fel ca zãpada, urmele lãsate de cãprioarã, copacul de care stãtea rezematã, frunzele care nu mai cãzuserã ºi erau acoperite de albul acela proaspãt nins, ca stelele ºi luna , ca ninsoarea care cãdea peste ea aºa de lin, ca acest frig, ca aceastã cãldurã pe care o trãia, ca acaeastã noapte, ca acest firesc care se naºte, care existã, în aceastã frumuseþe a Lui, care a creat tot ºi în care El a venit sã existe la fel cu noi.
Ilinca voia sã fugã dupã caprioara aceea, voia sã ia cu ea ºi zãpada, ºi stelele ºi tot, tot, ºi le luã, pentru cã atunci în noaptea aceea a înþeles cã frumuseþea aceasta de aici ºi de acum nu va putea fi nicodatã distrusã, ºi dacã sufletul poate sã cuprindã în el aceastã frumuseþe ºi dacã El, cel nespus de minunat, a venit sã locuiascã în aceastã minune a creaþiei sale, noi avem în noi ceva atât de mãreþ, încât mãreþia aceasta trebuie cãutatã de-a pururi pentru cã este veºnicã. Repetã aºa , într-una:Dumnezeule, eºti magnific!asta îi venea sã spunã mereu, mereu, ºi pentru cã stãtuse atât de mult în ninsoare, în noapte, o cuprinse dintr-o datã frigul ºi cu aceste cuvinte în gând se îndreptã cãtre interiorul mãnãstiri cu fericirea cã trãise un înþeles aºa de mare, încât avea sã se hrãneascã din el toatã viaþa. ªtia cã frumuseþea aceasta nu va putea sã o uite nicodatã.
Ilinca zbura cu sufletul ºi plutea cu trupul prin zãpada care îi îmbrãca paºii ºi gândurile în culorile ei transparente, spre mãnãstirea de unde venise. Intrã în bisericã în hainã de nuntã, pentru cã începuse vecernia.