Lumea crede că eu am încetat să exist, dar eu simt că este altfel şi că inima mea bate puternic.
Îmi doresc să explorez căi nebătătorite până azi şi ştiu că Dumnezeu nu mă va lăsa să nu ştiu cum arată adevărata lumină. Poate m-am înşelat imaginându-mi că darul meu cel mai de preţ este suferinţa care mi-a fost dată. Dar dacă niciodată nu ţi se dă ceea ce nu poţi duce,ştiu că am avut putere să mă ridic şi să privesc stelele.
Niciodată nu voi uita chipul ţigăncii tinere care mă ridica în braţe din pat şi îmi umezea buzele cu apă, (o chema Stela, avea nume predestinat), nu voi uita privirea bătrânei tălmăcind din Psaltire în nopţile în care de la minus până la plus infinit se răzvrătea doar durerea.
Nu voi uita femeile care mureau sfâşietor după ce cu o zi înainte le auzisem hohotul de râs, ca şi cum s-ar fi agăţat cu un fir de argint de axa fragilă a lumii.
Da, Doamne, Dumnezeule, niciodată nu voi uita că a fi om înseamnă să pui pasiune în ceea ce ţi-a fost hărăzit să faci, nu voi uita că fără flacără cuvintele mele devin rodul unei fiinţe care nu mai există, deşi Dumnezeu mi-a dat şansa de a supravieţui anume pentru a scrie despre bunătatea de dincolo de aparenţe! Dacă e adevărat că fiecare dintre noi avem câte o stea,eu am aflat că darul meu cel mai de preţ este suferinţa care mi-a fost dată, altfel cine i-ar mai înţelege pe cei care, asemenea mie, trăiesc luni de coşmar?
Adevărul meu rezultă din încercările vieţii, şcoala mea cea mai importantă îmi este dată de existenţă. Ştiu că în clipa asta, pe paturi de spitale, se zbat mii de suflete şi dacă nu pot să mă rog pentru ele, cel puţin pot să scriu cu gândul că Dumnezeu se va îndura să le uşureze povara.

TrackBack URI for this entry

Copyright 2007. All Rights Reserved.