1. Casino. Era singurul cuvânt pe care şi-l amintea la trezire. Pisica lui îl privea cu ochi stranii în dimineaţa aceea şi la fel de ciudat i se părea şi cântecul mierlei pe care o auzea în fiecare dimineaţă salutând soarele pe limba ei împreună cu vrăbiile. Se gândi că pisica şi păsările sunt duşmani înnăscuţi, dar că lui îi erau totuşi singurii prieteni la trezire şi la culcare în felul lor, folositor poate singurătăţii lui. Se frecă la ochi somnoros, aprinse prima ţigară şi aşteptă ca fumul să-i lase senzaţia de limpezire a minţii, dar nu reuşi să-şi amintească nimic altceva în afară de cuvântul casino. Pisica începu să toarcă şi să se întindă din toate încheieturile. Se trezea mai bine ca el. Urmă cafeaua tare şi amară, numai că se întristă mai rău când se gândi la tensiunea zilei de lucru pe care va trebui să o îndure, cu şeful cel nervos şi neînţelegător al serviciului unde lucra, contabil în compania de asigurări. Se obişnuise să îi simtă şefului valurile de vibraţii dăunătoare care îi strângeau stomacul cu ani în urmă. Făcuse eforturi mari şi îndelungate să poată controla totul, avea antidotul prin propria lui voinţă şi mereu îşi spusese că plata în bani buni pe care i-o oferea compania merita efortul. Ştia că pe lume toate au preţul lor, atât cele bune, de pildă plata şi perspectivele de avansare, dar şi crizele de isterie ale şefului. Ajunsese la aproape cincizeci de ani şi avansarea nu se produsese. Nici nu se căsătorise cu fiica vreunui partener al companiei. Era singur, cu pisica lui care îmbătrânise, cu cine ştie câte generaţii de mierle pe care le auzise la trezire ca astăzi. Nu mai aştepta nimic, doar pensia, timpul parcă devenise liniar şi se scurgea asemenea unui fluviu ajuns în câmpie, liniştit.
Cravata, loţiunea după bărbierit, servieta, uşile încuiate cu grijă. Pisica îşi primise fericită tainul ei, gazele erau închise, porni motorul maşinii celei vechi, un rateu, apoi altul şi porni spre compania lui de asigurări pe şoseaua spre oraş. Ştia că începe o altă zi obişnuită pe care şi-o dorea de fapt a nu fi aşa.
Trecuse şi ziua aceea şi se gândi că la fel ca în toate celelalte zile acolo avusese parte şi de furia fără motiv a şefului, şi de clienţi care mai de care mai ciudaţi. Se obişnuise cu toate. Acum motorul maşinii avea un zgomot adormitor şi pentru că începuse să se întunece aprinse farurile. Faza scurtă lumina panglica uniformă a şoselei şi i se păru că deasupra luminii farurilor se mai vedea o lumină, fluturând parcă în faţa parbrizului la câţiva metri, asemenea unui voal de ceaţă luminând. Se frecă puţin la ochi şi deschise radioul. Se vorbea de Uniunea Europeană şi aderarea României şi Bulgariei. Schimbă postul, sătul de politica burţilor pline cântărind burţile goale cu un cântar meschin. Acum cânta Led Zeppelin, “Stairway to Heaven”, dar se simţea mult prea departe de tinereţea lui şi merse înainte pe scala radioului. Găsi şi Mozart, iar mai departe auzi o voce care i se părea a fi cunoscută fără a şti de unde.
“Dumnezeu este iubire, spunea glasul, probabil al vreunui pastor, dacă simţiţi iubire puteţi să simţiţi puterea cea mare a Domnului lucrând în voi. Mai mult, atunci când iubiţi sunteţi chiar voi Dumnezeu şi lucraţi cu unealta lui, dragostea, aşadar, fraţilor, nu lăsaţi să vă conducă numai raţiunea cea rece şi fără sentimentul iubirii, căci Dumnezeu sălăşluieşte acolo, în inima voastră, acolo, în partea voastră stângă, faceţi odată măcar virajul hotărâtor către inima voastră, la stânga…”
Şi, inconştient, călăuzită de vocea aceea cunoscută parcă de undeva, mâna lui trase brusc de volan pentru virajul la stânga, panică în ultima clipă zărind iar acel voal luminos trecând pe deasupra farurilor, o nălucă, apoi imediat claxonul strident al maşinilor de pe cealaltă parte, o frână, o smucitură, trase iar de volan, maşina se aruncă în afara benzii de mers, pe marginea împădurită a şoselei. În fracţiuni de secundă înţelese ce se petrecuse, pastorul acela cu vocea lui cunoscută, se aştepta să se izbească de un copac sau altă maşinp. Se gândi în clipa aceea cât de absurd se poate încheia totul, dar maşina se opri săltând pe marginea drumului, într-o poziţie ciudată, cu faţa spre pădure. Gâfâia şi transpirase. Deschise portiera, maşina era încă întreagă, el la fel, dar inima lui suporta abia acum emoţia cea mai violentă. Îşi descheie cămaşa şi cravata şi se aşeză pe pământ cu capul în mâini. Îi venea să plângă şi nu reuşea. Simţi o linişte stranie, parcă se opriseră toate maşinile de pe şosea şi în acea linişte auzi clar cântecul mierlei atât de cunoscut. Se însera şi pasărea îşi mulţumea soarele iar în felul ei. Înţelese. Poate că aşa ar trebui să facem şi noi, dimineaţa şi seara, şi nu numai, îşi zise şi se simţi mai liniştit. Scăpase cu bine şi farurile maşinii lui, încă aprinse, luminau un drum de ţară intrând în pădure. Pe un indicator scund, în bătaia luminii farului stâng, stătea scris sub o săgeată un singur cuvânt: Casino. Ciudat, se gândi, iar cuvântul acesta, şi mai ales virajul la stânga. Respiră adânc aerul curat al pădurii, mai liniştit. Urcă la volan şi porni pe acel drum.
2. Drumul ducea drept prin pădurea bătrână spre o clădire impunătoare înconjurată de un mare spaţiu verde. Părea cu adevărat un casino, era luminată din plin şi în parcare văzu numai maşini de lux. Se tot întreba ce căuta acolo şi îşi dădu seama că nu fusese niciodată până atunci într-un asemenea loc, asta din cauza meseriei lui care îi cerea ca toate să fie făcute cu măsură şi socoteală. La naiba, am să intru şi am să joc, îşi zise, simţind amărăciunea lipsei lui de experienţă şi tentaţia stranie a unui câştig fabulos. Parcă maşina, îşi aranjă cravata şi se şterse cu batista pe frunte. În oglinda maşinii îşi privi chipul care i se părea schimbat, un pic palid, dar totuşi al unui funcţionar respectabil. Ciudat joc al luminilor sau în spatele lui simţea şi chiar vedea doi ochi privindu-l ? Întoarse capul aproape speriat, dar pe bancheta din spate era doar servieta lui cu acte, iar în spatele maşinii se zărea drumul pustiu pe care venise şi pădurea, iar lumina de la intrarea clădirii nu ajungea mai departe. Se simţi ciudat, dar coborând din maşină simţi din nou aerul cel tare al pădurii care îl învioră.
Urcă scările impunătoare şi schimbă jetoanele cu o obişnuinţă care îl uimi. Cu buzunarul plin de acele misterioase forme rotunde şi care purtau parcă vraja necesară schimbării destinelor, intră cu pas lent în sala de joc, aproape că i se părea familiară rumoarea, parfumurile şi toaletele doamnelor, tutunul fin şi scump, ceaţa aceea uşoară şi ameţitoare o percepea deplin. Înaintă către masa de ruletă, se aşeză, privi cu interes figurile care-l înconjurau şi se simţi străin, dar cei de acolo îl socoteau probabil prea neînsemnat şi-şi trăiau total elanul arzător al jocului. Ar fi vrut să observe o oarecare înţelepciune specială pe acele chipuri, aceea de a avea în propriile mîini soarta cea mai favorabilă sau sinuciderea de onoare, abis şi culme în aceeaşi rotire ameţitoare pentru el a roţii magice ca roata vieţii. Nu găsi însă decât priviri goale şi înceţoşate de fum şi parcă orbite. Ochi goi de suflet, se gândi şi ar fi vrut să se ridice şi să plece.
- Domnul nu joacă ?, auzi o voce de femeie vorbindu-i de foarte aproape. Încurcat, fără a spune un cuvânt de răspuns, aşeză câteva jetoane pe 5 negru şi pierdu.
Se gândi că nu fusese politicos să se poarte aşa. Se întoarse şi privi femeia de lângă el. Avea o privire albastră şi senină care îl înfioră, primul lui gând a fost că are în faţă o fiinţă nepământeană, femeia avea ochii vii şi simţea în luminile lor un fel straniu de comunicare care îl copleşea, se simţi privit cu ochii unui suflet. Avea o minunată rochie albă şi pielea obrajilor şi a braţelor ei era albă, ireal de albă, ai fi zis că poate lumina. Era foarte simplă şi distinsă, nu purta nici o podoabă, nici o bijuterie, iar chipul nu avea nici o urmă de fard. Femeia îi zâmbi înţelegător, iar el, clipind, îi zâmbi timid. Simţea că ea ştie că se află pentru prima dată acolo.
- Încercaţi pe 7 roşu, tot, îi şopti şi în acelaşi timp dându-i parcă un cot complice în stânga. Aşeză toate jetoanele pe 7 roşu, dar pierdu din nou. Femeia îi zâmbi iar, clipind viclean cu ochii aceia luminoşi. Părea că cel mai înţelept lucru ar fi fost să se ridice şi să plece, dar femeia îi strecură un jeton în palmă cu o repeziciune care îl uimi şi-i şopti iar, aproape de ureche:
- Şapte roşu, totul…
Părea un joc. Asta este ruleta la urma urmei, se gândi. De data asta însă câştigă un imens teanc de jetoane de diverse culori pe care crupierul le strânsese de pe toată masa, miza aşezată de acele feţe fără viaţă. Acum îl priveau cu un interes special, doar pierduseră, însă nu conta, era la fel de firesc să pierzi şi să câştigi acolo, iar averile lor le permiteau acest lux. Imaginaţia lui de contabil o luase razna însă înţelegând cât de mult câştigase. Femeia îl apucă însă hotărâtă de mână şi îl ridică de la masă. Ochii aceia stranii nu puteau fi respinşi. Simţi însă ciuda celor rămaşi în continuare la joc înţepându-l parcă în ceafă şi făcându-l să transpire. Avea o uşoară ameţeală, acel aproape accident care-l adusese aici îi reveni în minte, femeia în alb cobora grăbită treptele şi parcă recunoscu voalul zărit înaintea farurilor. Înţelese că ochii aceia îl putuseră privi prin felul lor ciudat şi cu puteri speciale şi prin oglinda din maşină. Se simţea participant la un joc mai deosebit, aşa cum îşi dorise a fi această zi care se încheia la acest miez de noapte, iar ceva i se părea straniu, jocul acesta era acum destinul lui, aşa simţea. Ciudat cum după ani de linişte, rutină, obişnuinţe şi reflexe zilnice şi egale, acum totul părea că se întâmplă cu alt ritm, într-un altfel de timp, era purtat de ceva care se mişca înaintea lui cu lumina albă a rochiei de voal, radiind. Se lăsă purtat de mână până la maşină. Mâna femeii avea o răceală de gheaţă care îl înfioră.
3. - Desigur că sunt rece, odată ce am cinci sute de ani, îi spuse femeia cu un glas care lui i se părea că răsună pe coridoare mari de palat.
Luaseră maşina şi merseseră în tăcere acasă la el, se gândise pe drum că ei poate îi este frig, iar femeia spunea acum ceva care i se părea absurd, ca şi cum îi ghicise gândul.
- Nimic nu se întâmplă pe lume fără un tâlc, o noimă, pe care cei ca tine, contabili care ar putea părea lipsiţi de viaţă sufletească vizibilă, este surprinzător că le puteţi înţelege… Magia cifrelor nu te-a fermecat niciodată ? Aşa este, o ştiu. Am să te rog să mă asculţi cu atenţie, ceea ce am să-ţi spun pare să fie o poveste, dar toate sunt adevărate. La sfârşitul poveştii mele vei vrea să cumperi o casă despre care am să-ţi vorbesc. Acolo se află taina istoriei mele şi a celor pe care i-am întâlnit în aceste secole. Ascultă-mă…
Am fost zămislită într-un mod foarte ciudat, la început am fost flacără. Da, o flacără arzând pe o stâncă din piatră, dar pe care un om cu multă putere a dorit s-o oprească din arderea ei, pentru a o păstra doar pentru el, încremenită în veşnicie. Era un călugăr trăind într-o mânăstire din munţi şi care toată viaţa lui nu făcuse decât să picteze icoane şi să sculpteze cruci. Îl chema Ioan. Când m-a zărit prima dată s-a îndrăgostit de mine, pentru că în flacăra aceea vie şi care pâlpâia neîncetat el a întrezărit cu imaginaţia lui femeia pe care tu o vezi azi. Devenisem taina lui cea mai adâncă, stătea şi mă privea fascinat zi după zi, călugării zvoniră că s-ar fi smintit la mânăstirea aceea, dar mâinile lui lucrau cu forţa dragostei chipuri neînchipuit de frumoase şi aproape vii. Se vede treaba că focul meu îl încălzea. Anii au trecut aşa şi călugărul îmbătrâni căutând a mă împietri cumva, a mă fixa definitiv în formă. Se vedeau în icoanele lui, în fundal, flăcări de o frumuseţe şi realitate care aproape îi înspăimântară pe clerici. Ştiau însă ce mare maestru devenise cu timpul, nu-i spuneau nimic, dar călugărul Ioan simţi. Se apucă atunci să sculpteze, desigur cruci şi crucifixe, dar având în apropiere flăcări în care eram de fapt eu. Era taina lui şi nimeni nu o pricepuse, lucra zile întregi în tăcere şi sudoare, cu o putere cum nu mai avusese. După ani, într-o iarnă, îi veni ideea de a stinge flacăra. Obosise şi simţea că totul îl copleşeşte, voia să se sfârşească. A luat o găleată mare de apă, a urcat din greu prin zăpadă până la mine. Am ştiut atunci că aveam să mă sting. Nu să mor, ci doar să mă preschimb.
Era seară şi în jurul meu nu era decât lumina flăcării mele reflectată de zăpada curată. Mă privea fascinat, parcă ar fi făcut-o pentru prima sau ultima oară, apoi, cu priviri aprinse, aproape de nebunie, a aruncat apa aceea rece peste focul meu. Eliberat parcă, a căzut la pământ, gâfâind. Era foarte linişte, zăpada absorbea orice sunet, iar în tăcerea aceea a înţeles că nu mai auzea respiraţia mea arzând. A scos un urlet neomenesc, a ridicat ochii şi a privit: izbutise ceea ce dorise o viaţă, să mă fixeze aproape definitiv, eram o flacără îngheţată, cu sclipiri nepământene, care l-a uluit.
De atunci sunt atât de rece…
Dar mai urmează, ascultă :
Călugărul Ioan, eliberat, a înţeles un lucru simplu, anume acela că primăvara gheaţa se topeşte. Frica de a nu mă pierde atât de uşor l-a făcut să găsească soluţia : aceea de a mă sculpta în marmură. Ajunsese bătrân, dar anii nu-i slăbiseră nicidecum dragostea aceea atâta de curată. Şi cu puteri nebănuite s-a dus tare grăbit, până la primăvară, să caute marmura albă, cea mai albă de pe faţa pământului. A găsit-o, călăuzit de forţe tainice. A adus-o la mânăstire, a ascuns-o în beci şi noaptea lucra ca un apucat. Călugării nu ştiau nimic, credeau că face tot ceea ce făcuse până atunci. Se grăbea, se grăbea tare de tot, altfel timpul topirii mele l-ar fi împiedicat să mă aşeze acum în marmura cea mai albă găsită vreodată. Însă anii şi bătrâneţea îl slăbiseră, iar atunci când a venit primăvara şi eu mă topisem, eram preschimbată într-o statuie de cea mai rară frumuseţe. Eram ceea ce vezi tu acum, doar că trăiam în împietrirea mea albă de marmură. După cum focul îmi fusese îngheţat fără a se stinge, acum era la fel de adânc săpat în marmura albă şi lustruit până la luciul acesta divin cu palmele asudate şi fierbinţi ale bătrânului călugăr Ioan.
De atunci sunt atât de albă… Iar el uitase cu anii de credinţa învăţată de la ceilalţi călugări şi de toate ritualurile mânăstirii. Toată dragostea lui faţă de Dumnezeu mi-o dăruise mie, pentru că simţise că dragostea e o flacără, aşa fusesem eu adusă pe lume. Ca o rugăciune doar a lui, ştiută doar de Dumnezeu. Bătrân şi liniştit, călugărul avea acum, după moarte, chipul unui sfânt. El a fost astfel primul meu creator, primul Dumnezeu aici, pe pământ. Reuşise perfecţiunea şi sufletul lui va fi cândva o flacără deasupra altor oameni, ca o dragoste nouă şi caldă…
Te vei întreba ce a urmat. Ei bine, ascultă :
Rămăsesem ascunsă de priviri omeneşti străine în beciul mânăstirii. Au trecut ani lungi în care mi se părea că flacăra mea doarme, abia pâlpâind, asemenea unei candele. A fost să fie ca mânăstirea să ardă, după nişte lupte între oştiri duşmane. A fost ca atunci să simt asupra mea, deşi încă ascunsă altor priviri, focul cel rău al urii şi războiului şi să înţeleg tot ceea ce pot face oamenii mai rău. Au fost flăcări care în loc să aprindă focul cel bun din mine, să-l înteţească şi să mă aducă din nou deplin la viaţă, chiar închisă în marmura cea albă, au fost flăcări care m-au înegrit, m-au afumat şi m-au murdărit. Au trecut alţi ani, ruinele mânăstirii din munţi au fost spălate de apele ploilor şi ale zăpezilor, au fost făcute pulbere de soarele verilor. Şi s-a întâmplat ca din toată vechea mânăstire să rămân întreagă doar eu, adusă la lumină pe jumătate îngropată. M-au văzut atunci alţi ochi decât cei ai călugărului Ioan, ochi lacomi şi curioşi, ochi iscoditori, ochi preţăluitori de negustori şi foarte rar ochi de oameni. M-au scos de acolo, m-au spălat şi m-au vândut, iar şi iar, secole la rând. Nu m-a mai iubit cu adevărat nimeni la fel cu Ioan, poate soţ al meu din ceruri. Am stat prin muzee şi am fost model pentru artişti, dar atât, meşteşugari şi meşteri lipsiţi de forţa harului celui adevărat, căutători doar ai profitului şi gloriei lumii. Nu aveau nimic de-a face cu dragostea cea veche a lui Ioan.
Şi totuşi, a existat un alt Dumnezeu al destinului meu, ascultă-mă cu atenţie.
Din muzeul în care stăteam privind cum te privesc pe tine, dar în care nimeni nu înţelegea că eu văd, cele mai dragi mângâieri erau cele ale oamenilor de serviciu care mă ştergeau de praf în fiecare zi şi-mi vorbeau uneori de toate necazurile lor de oameni necăjiţi. Îmi erau dragi şi cred că şi ei simţeau că trăiesc. A fost însă ca altcineva să vină în vizită la muzeu şi să înţeleagă ceea ce se petrecuse cu mine în atâţia ani. Omul acela era fiul unor oameni bogaţi, un suflet curat şi care fusese dăruit cu aceeaşi flacără ca şi Ioan. La fel ca el, s-a îndrăgostit nepământeşte de mine. A trecut puţin timp şi prin intervenţia părinţilor lui bogaţi, am ajuns în casa lor. John, fiul, a devenit atunci iubitul meu cel adevărat. Au trecut ani de tinereţe şi o mulţime de necazuri cu părinţii lui, care credeau că îşi pierde minţile. Nu înţelegeau nimic, iar imaginea lor publică se eroda încet datorită bârfelor de tot felul. John însă, iubindu-mă cu adevărat, era mai viu şi mai normal decât mii de oameni pe care-i întâlnisem. Şi aşa, într-o seară ploioasă cum numai în Anglia poţi găsi, am vorbit, da, am vorbit pentru prima dată aşa cum mă auzi tu acum şi l-am rugat pe John să mă ducă de acolo într-un loc ştiut doar de el. A făcut asta cu uimirea de a mă vedea vie, statuie însufleţită doar de dragostea lui. A făcut în aşa fel că am fost dusă cu o trăsură, îmbrăcată în rochia mamei lui şi cu faţa acoperită, trebuie să fi observat şi tu puterile ochilor mei, m-a ascuns într-o casă ştiută doar de el, departe. A fost cea mai frumoasă dragoste pe care un pământean a trăit-o vreodată pe pământ… Dar ceva ireal se petrecea, nefiresc: John îmi dădea mie viaţă şi se stingea el...
Aşa s-a încheiat totul.
De atunci sunt atât de vie… Flacăra mea a devenit viaţă în felul acesta omenesc, dar rătăcesc fără pace şi străină de lumea oamenilor. Uneori am puterea de a mă face nevăzută, dar atunci în preajma mea se simte căldura flăcării mele celei vechi şi oamenii fug, sunt parcă arşi, puţini sunt cei care pot suporta adevărată toată căldura dragostei.
Acum eşti tu, aş vrea să cumperi casa în care trupul lui John, neştiut şi nevăzut încă de nimeni, are strălucirea marmorei mele de la început… Redă-mă şi pe mine marmurei mele alături de el, asta e tot ce te rog… Şi fie astfel, ca după ce voi fi trecut prin flacără, gheaţă, piatră şi carne, sufletul meu să fie lângă sufletul lui. Să rămână aici statuia lui John, nu, statuile noastre, alăturate. Iar tu să ne fii paznic credincios.
Timpul adevăratei flăcări a dragostei pentru moment se încheie, dar din înalt va veni iar, arzând, Ioan. Ne va însufleţi din nou, cu siguranţă… Poartă în el o fărâmă din flacăra mea.
TrackBack URI for this entry
Subscribe to this comment's feed
