 Bucuria cea mare a Învierii a scuturat din temelii mentalitatea grosieră a omului infectată de păcat...
Punctul central al istoriei este fără îndoială marea minune a Învierii Mântuitorului Hristos, care învăluie într-o tainică lumină întreaga creaţie divină ce aştepta izbăvirea. O dată cu căderea în păcat prin neascultare şi prin lăcomia mâncării, mersul firesc al existenţei noastre a fost fundamental deturnat înspre direcţia nimicitoare a morţii. Tot dinamismul vieţii omeneşti era atras ca de un magnet spre o înfiorătoare lege a distrugerii, care arunca o umbră deasă asupra sensului existenţei însăşi. Păcatul rodea iremediabil ca un flagel sensibilitatea şi firava conştiinţă a fiinţei omeneşti, astfel încât omul disperat şi dezorientat se învârtea buimac într-un cerc vicios al plăcerii care provoca durere şi nu-şi mai găsea nicăieri rostul său.
În tot acest timp, Dumnezeu suspinând de durerea făpturii Sale, pregătea minuţios salvarea lumii din întunericul morţii. Chipul său rănit din fiinţa omenească aştepta vindecarea care să aducă lumina în adâncul deşert al pământului. Mântuirea din starea morţii existenţiale nu o putea săvârşi oricine, decât o Persoană care să aibă fire şi putere dumnezeiască spre a birui flagelul păcatului şi, în acelaşi timp, să posede fire şi dorinţă omenească, pentru ca salvarea să fie determinată de actul libertăţii omului. Omul înzestrat cu chipul lui Dumnezeu trebuia singur să iasă din mocirla păcatului pentru ca acest act al mântuirii să aibă eficienţă deplină. Dumnezeu în iubirea Sa „nebună” pentru om, nu putea să-i încalce libertatea şi să-l mântuiască cu forţa, hotărând astfel ca Fiul Său să ia „chip de rob”.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, nu a socotit o înjosire acest fapt şi a primit chipul umil al robului, luând firea noastră căzută prin naşterea mai presus de fire din Sfânta Fecioară Maria. Fără să renunţe nici o clipă la firea Sa dumnezeiască, pe care a ascuns-o tainic sub umbra omenităţii, El a purtat povara păcatului şi a primit de bunăvoie orice suferinţă până la moarte, „şi încă moarte pe cruce” (Filip. 2,8). A primit cu iubire dumnezeiască şi dorinţă omenească Crucea ca armă împotriva urgiei diavolului, vindecând prin ascultarea Sa neascultarea cea dintâi a omului. Coborând în întunericul iadului, El, Fiul lui Dumnezeu, a zdrobit zăvoarele sale, aducând celor de acolo, adormiţi întru nădejdea milei dumnezeieşti, lumina izbăvitoare a vieţii.
Dumnezeul Întrupat luând Crucea din dragoste pentru făptura Sa a coborât până în adâncurile iadului şi de acolo ca un Stăpân al vieţii şi al morţii a făcut să izbucnească ca un vulcan fiorul vieţii care biruie moartea. „Hristos a înviat…! Adevărat, a înviat!” Bucuria cea mare a Învierii a scuturat din temelii mentalitatea grosieră a omului infectată de păcat, transfigurând şi aducând o nouă perspectivă asupra vieţii. Lumea întreagă a fost pătrunsă de această bucurie imensă a ieşirii din întunericul neştiinţei, primind Adevărul ca fundament firesc al veşniciei. De aceea creştinii ortodocşi cântă în noaptea tainică a Învierii: „Iată, de acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt; deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit”.
De acum marea lucrare de eliberare a omenirii din robia păcatului şi a morţii săvârşită de Dumnezeu – Omul s-a încheiat. Urmează ca fiecare persoană umană să-şi găsească curajul şi echilibrul de a beneficia de ea, ieşind din întunericul necunoştinţei şi păşind apăsat pe poarta Adevărului şi a Libertăţii deschisă de Hristos. De acum nu mai suntem robi, ci liberi (Gal. 4,7), căci am fost răscumpăraţi prin sângele Crucii lui Hristos şi putem dobândi „înfierea” lui Dumnezeu. Dar aceasta este lucrarea noastră în care Dumnezeu nu intervine nechemat pentru a nu leza în vreun fel dorinţa şi libertatea personală a omului. El actul iubirii supreme l-a săvârşit: „Căci aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,16), iar acum ne lasă pe noi să ne mişcăm liber pentru a ne regăsi rostul existenţial în drumul spre Înviere.
Singura cale spre Înviere şi spre bucuria cea adevărată este cea a lui Hristos: Crucea de viaţă făcătoare, semnul iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu, a întâlnirii Cerului cu Pământul, prin care Hristos îmbrăţişează întreaga lume care suspină. Fără Cruce nu poate exista Înviere, de aceea Sfânta noastră Ortodoxie face o strânsă asociere între cele două repere ale renaşterii omului. Creştinii dreptmăritori cinstesc Crucea ca mijloc aducător de Înviere, după modelul lui Hristos: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim… Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea…”
Putem ieşi din negura păcatului doar pe drumul deschis de Hristos Mântuitorul, prin Cruce, care este „puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1,18). „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34), iar Crucea înseamnă însemnul ei binecuvântat care ne aduce „blândeţea lui David, răbdarea lui Iov, smerenia vameşului şi dragostea care niciodată nu cade” (Părintele Selafiil). Ea se însuşeşte prin rugăciunea neîncetată, postul cu înţelepciune, milostenia iubitoare şi trăirea în ritmul liturgic al slujbelor Bisericii, care ne conduc spre cunoaşterea Adevărului existenţial, astfel încât cu inimă curată să ne închinăm şi măritei Învieri.
Creştinismul s-a născut din Jertfa lui Dumnezeu pentru oameni şi va dăinui prin jertfa oamenilor pentru Dumnezeu (Răzvan Codrescu). Spiritul lumii aflat, însă, sub masca amăgirii şi a înşelării, desparte Crucea de Înviere pentru a zădărnicii lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Afirmaţia lui Nietzsche că „Dumnezeu a murit” constituie fundamentul lumii secularizate postmoderne, ilustrând paradigmatic o scufundare fără ieşire în negura Vinerii Mari, fără nici o perspectivă asupra vieţii. Această deschidere spre moarte se poate vindeca doar prin Crucea care aduce bucurie la toată lumea, mărturisind că „Hristos a înviat” şi făcând trecerea firească spre Duminica Paştilor a unei umanităţi biruitoare asupra patimilor morţii şi descoperitoare a vieţii veşnice infinit mai bogată în sens şi conţinut.
Poporul român a avut întotdeauna în decursul istoriei vocaţia tămăduitoare a Crucii în perspectiva asumării Învierii eshatologice. Plămădit din substanţa bogată a Latinităţii împodobită apoteotic cu lumina mântuitoare a Ortodoxiei, spiritul românesc a urmat de-a lungul vremilor chemarea la viaţa adevărată a lui Hristos. Mulţimea trăitorilor dreptei credinţe, pustnici, monahi, slujitori ai Bisericii, credincioşi simpli, al căror număr nimeni nu-l poate şti, precum şi bărbaţi vrednici ai naţiunii noastre, Sfântul voievod Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Sfântul voievod martir Constantin Brâncoveanu şi ai săi, martirii noştri Ion Moţa, Vasile Marin, Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, Nicolae Steinhardt, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Ion Gavrilă, dar şi duhovnicii plini de har dumnezeiesc Sfântul Daniil Sihastrul, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velicikovski, Sfântul Calinic de la Cernica, Arsenie Boca, Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Ilarion Argatu şi mulţi alţii ştiuţi şi neştiuţi, constituie pentru noi repere fundamentale ale câştigării Învierii prin asumarea Crucii. Să ne bucurăm împreună cu ei de Înviere, pentru că ei sunt tezaurul nostru în lumea civilizată a popoarelor lumii cu care păşim pe porţile veşniciei. „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos – Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă!”
RECOMANDA ACEST ARTICOL...
|
ARTICOLE 
e ce l-as crede eu mai mult pe Dan Brown, autorul talentat al unui roman politist, si nu l-as crede pe Sfantul Apostol Petru, cel care marturisea in casa lui Corneliu Sutasul ca „noi, apostolii, suntem martorii faptelor si cuvintelor lui Iisus, noi, cei ce am mancat si am baut cu El dupa ce a inviat din morti”? De ce l-as crede eu mai mult pe fictivul „Evanghelist Iuda” si nu l-as crede pe Sfantul Evanghelist Ioan, cel care cu pana lui marturiseste ca, impreuna cu Petru, a vazut giulgiurile goale si a crezut in invierea lui Iisus?
Este un articol de credinta.
Este ceea ce cred membrii UNEI religii anume (anume crestinismul), una din multe altele. Sa nu confundam istoria, care este o stiinta, cu religia, care este o credinta.
Orice poate fi afirmat de catre cei credinciosi, mai ales în saptamana asta sfânta a Pastelui, însa totusi trebuie sa fie clara natura afirmatiilor lor. Ori cand autorul acestui text vorbeste despre istorie si Invierea zeului crestin, asta nu face decat sa produca confuzie . . .
Ori sper ca nu asta e scopul.
Dar trebuie recunoscut ca e destul de frecventa eroarea asta pe care am observat-o în textul de mai sus. Ea face cariera in antropologie, unde este denumita "confuzia discursului". Pe scurt, antropologia religiei comenteaza acest tip de eroare astfel:
"Mitul are o cu totul alta functiune decât aceea de a transmite informatie exacta, si valoarea lui sta nu în veridicitatea lui, ci în utilitatea sa psihologica: când percepem discursul religios ca pe o descriere a realitatii, ne separam de dimensiunea simbolica a religiei, plasându-ne în contradictie cu ceea ce ne spun stiintele. Aceasta confuzie ne obliga sa alegem între una sau cealalta, sau mai bine zis una contra celeilalte si în detrimentul amândoura. In aceasta forma de degenerare a religiei, afirmatiile religioase sunt luate în sens propriu, valoarea lor simbolica fiind evacuata.
Confuzia asta denota ignorarea sensului mitului ca suma de simboluri a carui adevar sta în utilitatea lui psihologica si nu în exactitatea sa empirica. Astfel, de ex., tot ce scrie în Biblie apare credinciosului confuz ca fiind literalmente exact. Daca Biblia spune în Facere ca sarpele manânca pamânt, atunci acesta chiar crede ca sarpele manânca pamânt! Daca Biblia ne spune ca sarpele vorbeste (sau macar a vorbit, si chiar a pacalit prima perecehe de OAMENI - mai destept ca ei? cum putem pretinde atunci ca omul atunci "bijuteria creatiei lui Dumnezeu"?), atunci credinciosul nostru confuz chiar crede ca sarpele vorbeste si gândeste. Daca Biblia spune ca umblau odinioara uriasii pe pamânt, si ca fii lu' Dumnezeu se cuplau cu fetele oamenilor, atunci credinciosul confuz crede ca uriasii umblau pe pamânt si fii lui Dumnezeu (sa fie si Isus printre ei?) se culcau cu fetele oamenilor. Etc.