Să ne vedem mai mult decât un ţesut biologic...
De multe ori, dacă nu chiar de fiecare dată, încercăm să ne justificăm propriile acţiuni, însă fără să găsim întotdeauna cea mai buna explicare a acestora pentru a ne continua viaţa liniştiţi în continuare.
Nu de puţine ori simţim un gust amar când o persoană mai mult sau mai puţin dragă ne aruncă cu nisip în „ochii noştri de creştini încuiaţi şi înapoiaţi”...
Parcă ne este întipărit pe frunte: creştin = fanatic =limitat = depăşit.
Fie că vorbim de avort, mai finuţ spus „întrerupere de sarcină” – dar aceeaşi realitate crudă, de omucidere voluntară a celor bolnavi, procedură denumită „eutanasie/omor din milă”, de producerea de copii în eprubetă prin omorârea mai multor fiinţe umane (embrioni care nu trec testul de calitate sau care nu mai sunt de folos în procesul de procreere artificială), sau de orice altă tehnică modernă sau antică ce are legătură directă sau indirectă cu viaţa noastră, nu putem să negăm nici noi, nici cei care pot fi diagnosticaţi cu acest „sindrom de anticatolicism”, că ceva mai presus de prejudecăţile noastre, de convingerile religioase, ceva întipărit în sufletul nostru/ADN-ul nostru ne provoacă nişte reacţii chimice în cerebel şi ne trage o palmă la orgoliul de fiinţă raţională care se încăpăţânează să accepte o astfel de practică nu doar injustă, ci inumană.
Când ajungem să justificăm un avort prin faptul că produsul (copilul) este negru şi nu alb, aşa cum au comandat la clinica de însămânţare artificială un cuplu de lesbiene, sau prin faptul că sărmanul copil este predispus să devină obez sau pur şi simplu pentru că părinţii nu sunt pregătiţi să îl accepte, nu putem spune că doar după logica creştinilor este o acţiune greşită, criminală. Legislatorul care permite astfel de fapte este cel puţin complice, dacă nu chiar vinovatul moral al delictului ce strigă nu doar spre cer, dar şi spre bunul simţ al oricărei fiinţe raţionale care nu a devenit imună la semnalele cerebelului sau ale sufletului.
Dacă acceptăm în viaţa noastră relativismul etic, moment în care nimic nu este sfânt, nimic nu este de nedepăţit, nimic nu este interzis, nimic nu are valoare absolută, nu facem decât să aducem în sufletele, în vieţile noastre, crimele nazismului, ale comunismului etc., cu marea diferenţă că nu vor mai fi numite crime, ci drepturi fundamentale întipărite în catastifele legislatorilor pentru care democraţia, strigătul celor mulţi, este uneori mai important decât adevărul relativizat de o societate postmodernă emancipată (de sub propriul „jug” al conştiinţei) şi uneori, iraţională.
În dezbaterea pro-life, apartenenţa la religia creştină este pentru mulţi un argument suficient pentru a ne scoate din joc, mai mult, pentru a-şi justifica propriile principii şi acţiuni anti-life prin însuşi faptul că „aceşti creştini sunt împotrivă, deci schimbarea este bine venită”!
Dacă amintim că bioetica reglementează toate aceste probleme, ei ne spun să mai privim odată în istorie şi să vedem că există mai multe curente în bioetică. Dar ce este bioetica? Este într-adevăr o disciplină sau o ştiinţă? Este universală sau are diverse culori etice, culturale sau politice?
Sunt întrebări la care mulţi caută răspunsuri şi puţini le şi găsesc…
Până una alta, de fiecare dată când ne uităm în oglindă să vedem mai mult decât un ţesut biologic, o bucată de materie fără valoare, pentru că doar astfel vom pătrunde în acest mister numit „viaţă”- o viaţă care nu se încheie odată cu distrugerea trupului.
TrackBack URI for this entry
Subscribe to this comment's feed
scris de GeoPirtea, 01 martie, 2010
-
- +0
-
-
scris de exforest, 29 aprilie, 2010
Dacă vorbim despre viaţă, atunci trebuie să ne gândim nu numai la noi, ci şi la animale şi plante. Şi ele au o etică a lor, pe care o putem constata. Specialiştii chiar o studiază. Curios este că nu o cunoaştem la fel de bine şi pe a noastră. Şi eu sunt creştin şi, ca făptură a lui Dumnezeu, trebuie să accept existenţa pe pământ a persoanelor aparţinătoare altor religii, şi ele tot făpturi ale lui Dumnezeu. Printre oameni, nu cred că există mai multe etici. Cea a omului civilizat ar trebui să ne fie suficientă. Păcatul nostru este că nu o respectăm întotdeauna.
-
- +0
-
-
intr-un fel este asa
sunt de acord
dar sa stiti ca ne doare si un adevar si un neadevar pe noi crestinii
noi suntem fata de alte credinte mai patimasi
ne simtim prost cand suntem luati la misto
dar ne simtim rau si can suntem luati prea in serios
nu ma surprinde articolul dumneavostra este ceva firesc in contradictoriul fiintei noastre religioase...
cel putin asta cred eu... si eu cred in dumnezeu cu tarie