Revista Noi,NU!

Scrisoare lui Eminescu (I)

 

Bădie Mihai!…

 

Pe tărâmul acela al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, pe care de atâta amar de vreme hoinăreşti, ţi-o fi dor de ţară, de codrii şi pâraie, de holdele pârguite şi fecioarele sfioase, de lacul albastru, de marea-nviforată, de lună şi de luceafăr, de stele şi de plopii singuratici. Ţi-o fi dor, bădie, să mai afli ce-i pe plai, ce-i în lume şi în suflet. Oi vrea să ştii câte împliniri s-au zămislit pe de-a-întregul, câte vifore ne-au spulberat speranţele, cu câte oase ne-am însemnat hotarele, cu câte lacrimi ne-am plâns îngenuncherile.

 

Dulcea ta Românie a fost adesea otrăvită, acrită şi amărâtă de lifte din patru zări venite să ne ceară pământ şi apă. A fost adesea sfârtecată, jupuită, ciopârţită, i s-au tăiat picioarele şi mâinile, i-au înfundat gura, i-au scos ochii şi i-au spart timpanele, dar ea a continuat să strige „Victorie”, să blesteme, să se roage, să geamă şi să scrâşnească. Gloriile şi le-a plătit cu fluvii de sânge, dar laurii, au încununat frunţile altora; flăcăii ei s-au spetit în ocne şi temniţe, au murit în tranşee şi nici măcar morminte legiuite n-au avut.

 

Dorul ne-a hrănit sufletul şi speranţa. Ne-a fost dor de libertate, de pâine şi dreptate, de cer albastru şi de sărbători, de colinde şi altare. Cu cât ne-a fost dorul mai mare, cu atât ne-au îndepărtat mai mult de vatră. Au crezut că ni se rup firele, dar au fost ca funiile de mătase din poveşti. Mare-a fost trecutul, temut mi-e viitorul. Cârdurile de corbi ne dau mereu târcoale, cu hămeseala lor din totdeauna, lupii ne urlă pe la gardurile stârni, suntem singuri, tot mai singuri într-o lume străină şi haină. Dulcea Bucovină şi Ţara Basarabilor şi a Muşatinilor zac sub călcâi străin, iar azi nici nu îndrăznim să mai vorbim de ele, ca să nu deranjăm mărimuri de aiurea.

 

Mândru erai, bădie, când gândeai la viitor, dar tare mă tem că dacă ai citi istoria veacului ai înnebuni. Fiii mândri ai ţării, plăieşii de-altădată ai lui Ştefan, au fost umiliţi şi-ngenuncheaţi, batjocoriţi şi huiduiţi. Piatra-piatră de e piatră, o calcă roata şi crapă; o calcă de mii de ori şi-o aruncă în voitori. O ia apa, o ia vântul, nouă ne-a rămas cuvântul. Şi cuvăntu’ şi oftatu’, inima ca stânc-a stătu!

 

Răzbunare crudă, zău, că n-am făcut, chiar dacă prilejuri am avut destule. Ne-am aparat brazdele, vetrele, altarele şi pruncii. Dacă a fost nevoie, i-am speriat niţel la Mărăşeşti, Oituz, pe Jiu şi pe unde a mai vrut Dumnezeu. Atât şi nimic mai mult. I-am gonit cât am putut, ne-am curăţat hotarele, morţii i-am îngropat, bolnavii i-am vindecat, apoi am pus mâna pe coarnele plugului şi ne-am văzut de treabă. La sărbători avem răgaz şi-l ascultăm pe popa cum ne citeşte pomelnic lung cu cei ce nu s-au mai întors acasă dintre noi. Am ştiut că este un Dumnezeu acolo, sus, în ceruri, care cântăreşte şi judecă oameni şi popoare şi am mai lăsat şi-n seama Lui, c-a Lui e răzbunarea.

 

Ne-ai dorit, bădie, cu cuvânt de testament, să avem frăţie, precum stelele cerului, frunzele codrului, păsările văzduhului. Ne-am înfrăţit prin vreme de multe nevoi, am pus mână-n mână, umăr lângă umăr şi-am răzbit şi noi. Ne-am înfrăţit în faţa puştilor şi-a morţii, pe străzile Timişoarei, Bucureştiului, Sibiului şi Clujului şi al altor locuri de sfântă aduce re-aminte. Ne-am înfrăţit la greu şi la bucurie şi greul n-a mai fost atât de greu şi bucuria a fost mai mare. Ne-am înfrăţit în sărăcie, în umilinţă, pe câmpul de luptă, pe ogor la cules, la semănat, la cozi, la nunţi şi la înmormântări. Ne-am înfrăţit când am şoptit Mioriţa, Tatăl nostru, Manole, Manole, ori poeziile matale.

 

Multe am să-ţi spun, bădie Mihai, şi-o să revin curând.

Până atunci, cu bine!

 

                                 

***

Scrisoare lui Eminescu (II)

Bădie Mihai,

 

Mult lăcrimatu-ţi-a sufletul, când s-a stins lumina dascălului tău de limbă românească, sărmanul Aron Pumnul! Toată Ţara de Sus, frumoasa Bucovină, o chemai să se îmbrace în doliu, să-l jelească clopotele şi inimile tuturor celor ce simţeau româneşte pe acele locuri. Şi nu erau puţini acum 140 de ani, când scriai tu cu durere pentru cel dispărut!

 

Câte s-au schimbat de atunci, bădie! Am văzut de curând mormântul bietului Aron la Cernăuţi, pitit într-un colţ de cimitir, aproape uitat. Cavouri falnice străjuiau şi-1 înăbuşeau, cavouri de bogaţi anonimi, cu nume străine. Câteva flori erau presărate lângă cruce şi-un vârf de lumânare pâlpâise cu puţin înainte. Cineva trecuse pe acolo înaintea noastră şi-şi amintise de el, de tine ...!

 

Cât ai plâns atunci, bădie, dar cât ar fi trebuit să plângi mai târziu, dacă ţi-ar fi fost dat să vezi sate întregi mitraliate şi bombardate, sute şi sute de români împuşcaţi sălbatic şi aruncaţi în gropile comune săpate la repezeală de ei înşişi!

 

Cât ai fi plâns tu, dacă-ai fi văzut maicile plângându-şi pruncii mai mari şi mai mici, copiii rămaşi singuri plângându-şi părinţii, care nu mai aveau să vină niciodată.

 

Cât ai fi plâns tu, dacă ai fi simţit muşcătura gerului siberian în trupul nenumăraţilor fii ai Bucovinei tale! Aflăm că-n „vesela” ta grădină, într-o vreme de dureroasă aducere aminte, oamenii erau fericiţi dacă reuşeau să pună pe masă câteva coji de cartofi!

 

Cât ai fi plâns tu, văzând că în biserici se vorbeşte în alte limbi, numai în cea românească nu! Şi asta la slujbele pentru români!

 

Cât ai fi plâns, când ai fi auzit atâtea sfinte aduceri aminte ale românilor dintotdeauna distruse ori lăsate uitării! Greu de ştiut pentru noi ce ai fi simţit ..., când ai fi citit cărţile de istorie bucovineană şi ai fi văzut scris acolo, negru pe alb, că armatele române au ocupat prin foc şi sabie Bucovina, că au ucis 11.000 de "bucovineni", că acum e fericită Ţara de Sus, fiindcă a scăpat de exploatarea românească!

 

Cum te-ai bate tu, bădie, cu toate stihiile şi puterile lumii, dacă ai afla că singurul ziar românesc din Cernăuţi, „Arcaşul”, e cenzurat şi interzis, că oamenii care îl scriu sunt prigoniţi, că-n parlamentul ţării un singur român reprezintă Bucovina!

 

Mult ai plânge, bădie, când ai şti toate rănile şi toate durerile, toate uitările şi toate visările!

 

De acolo de unde eşti acum, roagă-L şi tu pe Dumnezeu să ne-audă ruga cea dintotdeauna şi să-Şi întoarcă mila spre Ţara de Sus, spre frumoasa Bucovină! O veni ceasul când urgia o trece, mânia s-o topi şi „ţările” române împreună vor fi!

 

Cu bine, bădie, pe curând!