Ideea de a propune un subiect de discutie pe această temă, mi-a incoltit in urma parcurgerii cursului unui distins profesor, referitor la Teorii contemporane asupra artei. In debutul respectivului curs, am intalnit o *NOTA, care ma instiinta si ma avertiza, totodata, ca Prezentul curs (…) este protejat prin Legea Drepturilor de Autor” si ca “Orice incalcare a drepturilor de autor si orice multiplicare neautorizata se va pedepsi conform legilor in vigoare. In paranteza fie spus, o astfel de nota mi-a diminuat simtitor curiozitatea nativa relativa la continutul cursului respectiv. Mi-am imaginat ca sunt asemeni unui colectionar de arta care detine in galeria sa privată - nestiut de nimeni - un tablou celebru. Care este satisfactia colectionarului, daca desfatarea prilejuita de contemplarea valorosului tablou, nu o poate impartăsii cu semenii sai? In alta ordine de ideii, este paradoxal sa dobandesti niste cunostinte pe care sa nu le poti impartasi, dupa aceea, si celorlalti.     Apoi, in cadrul capitolului dedicat criticii reprezentarii pure, am intalnit următorul fragment: "Impotriva atitudinilor "represive" ale modernismului, feminismul a gasit in deconstructie un aliat, atat in atacul la adresa reprezentarii traditionale si a patriarhatului, cat si in alte critici articulate in chip specific cu tema privilegiului sexual: critica gandirii binare, acuzata ca este incapabila sa gandesca diferenta fara opozitie, critica acelor grands récits considerate falocratice, critica unor privilegii promovate de estetica moderna, precum privilegiul acordat vederii ca mijloc de acces la certitudine si adevar, ori cel acordat autorului. Un exemplu semnificativ pentru aceasta atitudine ofera artista americană Sherrie Levine, a carei practica favorita consta în re-fotografierea unor fotografii sau picturi, prin ignorarea copyright-ul. Sursa ei de inspiratie este istoria artei moderne, de la Malevici pana la pictorii contemporani, trecand prin fotografii Walker Evans şi Edward Weston. Ca multi alti artisti americani, Levine se raporteaza si la French Theory: în viziunea sa, "a crea" inseamna a realiza un soi de deconstructie exemplara, modificarea elementelor distinctive ale imaginilor cu ajutorul unor noi structuri vizuale marcand o distanta ironica fata de modelele alese, ca si fata de ideea de plagiat. Strategia de insusire a operelor altor artisti, practicata de Levine, a prilejuit mai multe interpretari. Unii au văzut-o ca semn al diminuarii potentialitatii creatoare intr-o cultura saturata de imagini. Altii, precum Owens, au citit-o ca fiind, în primul rand, un refuz al calitatii de autor, ceea ce inseamna refuzul rolului de "tata" al operei si al drepturilor paternale oferite acestuia de catre lege. Pe langa evidenta afinitate cu ideile lui Barthes, aceasta interpretare e sustinută, crede Owens, si de faptul ca imaginile insusite de artista americana sunt in mod invariabil imagini ale Celuilalt (femeia, copilul, saracul, nebunul), ceea ce sugereaza ca ar fi vorba nu atat de o apropriere, cat de o expropriere a ceea ce a fost apropriat pe nedrept. Apoi, strategia lui Levine ar presupune, pe urmele lui Derrida de aceasta data, deconstructia opozitiei dintre natura si cultura: ea isi insuseste imagini ale naturii produse de altii, pentru a expune gradul în care "natura" este intotdeuna deja implicata intr-un sistem de valori care ii atribuie o pozitie specifica, cultural determinata. În acest fel, Levine a incercat sa demonstreze ca, in era reproductibilitatii, in care copyright inseamna dreptul de a copia orice, arta nu ar putea fi altceva decat mimica sau repetitie producatoare de diferenţe.

În cazul fotografiilor făcute după Edward Weston (torsul fiului sau Neil), "originalele" ar fi ele insele demascate ca fotografii ale unor modele culturale - seria de nuduri grecesti prin care torsul masculin a fost indelung multiplicat in cultura vizuala occidentala - devoaland astfel, ca şi Barthes in S/Z, jocul infinit al reproducerii. Din aceasta perspectiva, mediul de acţiune al lui Levine e discursul copiei, calificat de Krauss ca "postmodernist", intrucat deconstruieste in chip explicit presupozitiile modernismului - origine, originalitate, autenticitate, unicitate, etc."

            Antiteza dintre cele două aspecte generate de "nota" de la inceput si atitudinea doamnei Sherrie Levine "justificata", oarecum, de Rosalind Krauss care vede în strategia respectiva o radicala punere sub semnul intrebarii a notiunilor de origine si originalitate, si criticata de catre Owens, nu pentru "practica" ei, ci pentru "refuzul calităţii de autor", m-au determinat sa astern aceste randuri.

Ma vad nevoit sa precizez, de la inceput, ca nu sunt impotriva dreptului de "autor", care trebuie reglementat prin lege si este necesar pentru a atinge - in opinia mea - doua obiective majore. Primul ar fi satisfacerea orgoliului autorului asigurandu-i-se eternitatea prin creatia sa, fapt sintetizat extrem de bine de catre Eminescu in Scrisoarea I, prin versurile referitoare la "batranul dascal": "De-oi muri - isi zice-n sine - al meu nume o să-l poarte / Secolii din gura-n gura si l-or duce mai departe, / De a pururi, pretutindeni, in ungherul unor crieri / Si-or gasi, cu al meu nume, adapost a mele scrieri!" Cel de-al doilea obiectiv este asigurarea mijloacelor de subzistenta ale autorului si stimularea curiozitatii sale in directia descifrarii "noutăţilor", sprijinind astfel, implicit, dezvoltarea culturii si civilizatiei umane. Cred ca legea trebuie sa protejeze aceste doua obiective, fara a se constitui intr-o piedica in calea raspandirii culturii. Am folosit ghilimelele pentru a marca noutatile, intrucat, potrivit imparatului Solomon, "Ce a fost va mai fi, si ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare" (Eclesiastul 1. 9.). In relativitatea lumii noastre, sunt convins ca asa stau lucrurile. Au fost caţiva oameni, de-a lungul istoriei umanităţii, care au formulat nişte maxime. Astfel, Moise spusese ca totul este Dumnezeu. Iisus evidentiase ca totul este dragostea. Freud mersese pe ideea ca totul este sexul. Marx crezuse ca totul este banul, iar Einstein ca totul este relativ. In final, cutez si eu sa cred ca totul este reversibil si astfel ii dau dreptate lui Solomon, convins fiind ca istoria se repeta cu o oarecare ciclicitate, bine-nţeles intr-un alt decor. Poate cineva dovedi ca în vasta viata a Terrei, civilizaţia noastra a fost unica? Poate cineva nega, cu argumente pertinente, posibilitatea existenţei unor civilizatii anterioare noua, mult mai avansate tehnologic si spiritual decat noi? Daca nu se poate nega aceasta ipoteza, de ce nu ar avea Solomon dreptate atunci cand constata ca "nu este nimic nou sub soare”?

Suntem cu toţii asemanatori, chiar daca nu suntem identici. Astfel, gandirea noastră este este structurata pe aceleasi "scheme" raţionale. Cel mai bun exemplu este domeniul IT. Unul imagineaza un cod de securitate extrem de sofisticat, iar altul "scormoneste" pana izbuteste sa gandeasca un program in masura sa sparga codul respectiv. Totul este extreme de simplu si nu pot sa nu ma intorc iar la Eminescu, la nepieritoarele sale versuri in care sesiza faptul potrivit caruia "Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate, / De asupra tuturora se ridica cine poate, / Pe cand altii stand in umbra si cu inima smerita / nestiuti se pierd in taina ca si spuma nezarita.

Lumea a semnificat, de la inceput, tot ceea ce omenirea poate sa se asteapte sa cunoasca, iar omul - dotat cu o curiozitate nativa - nu face decat sa descifreze semnificaţiile. In acest caz, este el autorul semnificatiilor?
    Voi incerca sa fac cateva reflecţii despre "Copyright", prin prizma Semiologiei, cu intentia de a genera o potentiala discutie filosofica, pe aceasta tema, intrucat revendicarea unor drepturi de autor cu caracter egocentrist, in cultura - iar cand vorbesc de cultura ma gandesc, prin extrapolare, si la cultura tehnica - mi se pare cel putn ciudata. Ce semnificaţie are termenul de "Copyright"? Potrivit dicţionarului, COPYRIGHT este substantiv neutru semnificand dreptul rezervat numai autorului sau editorului de a reproduce si de a vinde operele literare, artistice si stiintifice, ingloband in continutul sau  "drepturile legale" de autor. Am pus intre ghilimele drepturile legale, dat fiind faptul ca, prin prizma Semiologiei, ma indoiesc de legalitatea lor, "autorul" - in viziunea mea - fiind necunoscut.

     Ciudatenia natiei noastre, cameleonismul ei, iese in evidenta si aici, prin substituirea romanescului "drept de autor", cu englezescul "copyright". Ma intreb cum vor proceda copiii, la lectia despre substantive, cand vor fi pusi sa afle, prin numarare, genul substantivului "copyright"? Probabil, "un copirait, două copiraite", ca sa folosesc transcrierea fonetica. Sau "copiraituri"? Dar asta-i alta poveste.

    Potrivit legii dreptului de autor, "Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creatie intelectuala in domeniul literar, artistic sau stiintific, oricare ar fi modalitatea de creatie, modul sau forma de exprimare si independent de valoarea si destinatia lor". In  baza acestui text, "autorul" dispune de "opera" sa asa precum voieste. In acest caz, ce facem cu Educatia care - potrivit fundamentelor pedagogiei - are ca primaă functie aceea de "selectare, prelucrare si transmitere a informatiilor si valorilor de la societate la individ". Ea este cea care, in fapt, asigura in timp, existenta unei continuitati informationale intre generatii, oferind astfel posibilitatea evolutiei culturale si tehnologice.

    Inainte de a continua, pare potrivit sa amintesc cateva considerente filosofice.  "Filosofia greacă - cea care a tematizat "ceea ce este" - pare a susţine ca exista ceva ce merită numele de "ceea ce este" şi anume temeiul "arhé", sau principiul. Apoi, filosofia moderna - cea care a tematizat cunoasterea - afirma ca putem cunoaste si da prioritate ideii. În fine, filosofia actuala - cea care tematizeaza comunicarea, pare sa spuna: ba putem comunica, dar singura realitate e semnul. Astfel, "eea ce este" in prima filosofie, devine realul din cea de-a doua si semnificabilul din cea de-a treia. Asadar, in cele trei etape ale filosofiei occidentale apar trei instante conceptuale supreme: lucrul, in filosofia veche; ideea, in filosofia moderna; semnul, in filosofia actuala. Tematizarea comunicarii este caracteristica actualei etape a istoriei filosofiei occidentale. Ea reduce realul la limbaj, adica la ceea ce poate fi comunicat sau semnificat; cu alte cuvinte, nu există decat ceea ce poate fi exprimat, comunicat şi semnificat. (…)
    Pană la epoca modernă, cunoaşterea stiinţifica este o chestiune de hermeneutica, de interpretare a semnelor si de deducţie simbolica. Ceea ce modernitatea - în viziunea lui Kant - numeşte cunoastere, cizeleaza doar ordinea prima, facand-o mai adecvata, mai analitica si mai pertinentă. (…)

    Nu există o instalere progresiva a unui sistem semnificant. Apariţia limbii marcheaza o discontinuitate. Animalele traiesc in mediu, iar omul traieste in lume. Mediul se constituie la nivelul simturilor si indiciilor, iar lumea la nivelul semnelor. Omul apare concomitent cu lumea sa si ambele sunt ocazionate de mutatia ontologica produsa de aparitia limbii. Aparitia limbii marcheaza trecerea de la stadiul in care nimic nu avea semnificatie, la stadiul in care totul semnifica. (…)

    Spre deosebire de semnificare, cunoaşterea se elaborează incet si progresiv. Exista un decalaj intre momentul in care Universul incepe dintr-o data sa semnifice, când Lumea devine semnificativa - adică devine Lume - si momentele succesive ale unei cunoasteri care o aproximează tot mai bine. Lumea a semnificat cu mult inainte ca oamenii sa inceapa sa cunoasca ceea ce ea semnifica. Ea a semnificat de la inceput tot ceea ce omenirea poate sa se asteapte sa cunoasca."

Daca asa stau lucrurile, atunci care este meritul "autorului", adica a aceluia care face subiectul legii copyright-ului? A descifrat doar semnificaţia? In aceste conditii, mai poate mai poate fi numit el autor? Spre exemplu, cel care descifreaza intelesul unei inscriptii antice, poate beneficia de calitatea de autor al ei, pentru ca a reusit sa-i pstrunda intelesul? Cred ca Autor este cel care a scris-o. La fel cred ca este si in cazul "Lumii care a semnificat de la inceput tot ceea ce omenirea poate sa se asteapte sa cunoasca". Atunci, nu mai există Autor?
    Mitul lui Prometeu, relateaza ca, după crearea lumii, zeii l-au insarcinat pe Epimeteu sa atribuie fiecărei specii abilitati specifice. Prometeu, surprins sa constate ca acesta a uitat sa inzestreze specia umana - omul fiind gol si descult, fara mijloace de aparare - a furat focul si cunostintele tehnice de la Hefaistos si Atena, dandu-le oamenilor pentru a le asigura supravietuirea.
    Potrivit mitului, crearea lumii, implica prezenta unui Creator. In cazul de fata, zeii sunt cei care au calitatea de Autor, inzestrand animalele cu diferite abilitati. Prometeu "fura" din bunurile zeilor, pentru a-i inzestra pe oameni. Cu toate acestea, zeii nu revendică "copyright"-ul asupra acestor "bunuri", desi calitatea de Autor, i-ar fi îndreptatit la aceasta.

            In creştinism, Dumnezeu este izvorul creatiai, este Cel "care a făcut cerurile si pamantul, marea si toti tot ce este in ea" (Psalm 146.6 etc.). Aşadar, El este Autorul. Cu toate acestea, nici El nu revendica "copyright"-ul, decat asupra unui singur "lucru", cu care a inzestrat fiintele lumii materiale. El cere drepturi de Autor doar asupra sângelui - simbol al viatii - punandu-l sub incidenţa rigorilor legii. (Geneza 9. 4, 5, 6, Leviticul 17.10 etc., Deuteronom 12.23 etc.).

            Ma opresc aici, in speranta ca am izbutit sa suscit interesul, deschizand calea unei discutii pe tema posibilitatii de acordare a calitatii de autor celui care a reusit sa descifreze o semnificatie sau a adaptat o lege a naturii concretizand-o intr-un sistem tehnic menit sa-i asigure progresul tehnologic, acţionand in concordanta cu legile care guverneaza Universul, al carui autor nu este cel in cauza.

RECOMANDA ACEST ARTICOL...

Comentarii (0)

Spune-ti parerea !

Nume

Email

Titlu

Comentariu

Introduceti caracterele de mai sus

Adauga comentariu